Lena nu căuta secrete când a scuipat în tubul de plastic. Era doar un cadou de Crăciun prostesc de la colegii ei de serviciu – un kit de testare ADN pentru determinarea ascendenței. Toți cei din biroul ei luaseră câte unul, glumind pe seama cui va descoperi că este „1% viking” sau „înrudit cu familia regală”.
Ea l-a trimis prin poștă, a uitat de el și și-a văzut de treabă.
Până când a sosit e-mailul.
Rezultatele ei arătau ceva imposibil: era compatibilă genetic cu un copil dispărut cu mai bine de 100 de ani în urmă.
Raportul menționa „o suprapunere semnificativă a ADN-ului” cu o femeie neidentificată ale cărei oase fuseseră descoperite cu zeci de ani în urmă într-un mormânt nemarcat din afara Bostonului. Se credea că acel copil era unul dintre orfanii dispăruți din Millbrook – un grup de copii care au dispărut în 1919 după ce un incendiu misterios le-a distrus orfelinatul.
Istoricii au dezbătut ani de zile ce s-a întâmplat cu ei. Unii spuneau că au murit în flăcări. Alții șușoteau că au fost răpiți pentru experimente secrete în timpul pandemiei de gripă.
Acum, conform testului, Lena era descendentă directă a unuia dintre ei.
Dar cum?
Familia ei nu locuise niciodată în apropierea orașului Boston.
Curiozitatea a devenit obsesie. Lena a cercetat arhivele, ziarele vechi, registrele de recensământ. Certificatul de naștere al bunicii sale părea brusc suspect – „părinții” ei erau menționați, dar datele nu se potriveau.
Într-o noapte, căutând în podul bunicii sale, Lena a găsit un cufăr. Înăuntru erau bucăți de haine marcate cu numere în loc de nume, fotografii vechi cu copii aliniați ca soldații și un medalion de argint ars cu inițiale pe care nu le recunoștea.
Printre ele se afla o scrisoare. Decolorată, fragilă, dar încă lizibilă:
„Cui o găsește, să o țină în siguranță. Nu vor înceta niciodată să o caute. Schimbă-i numele. Ascunde-i trecutul. Nu trebuie să se întoarcă niciodată la Millbrook.”
Lena simți un nod în piept.
Bunica ei nu fusese doar o orfană. Fusese unul dintre copiii dispăruți.
Dar era mai mult de atât.
Compania de testare ADN o contactă din nou pe Lena, de data aceasta nu printr-un e-mail automat, ci printr-un telefon de la o „cercetătoare specială”. Femeia de la capătul firului părea tensionată.
„Poate că nu-ți dai seama, dar cazul Millbrook este încă în curs de investigare. Unele dosare au fost sigilate de guvern. Copiii nu au fost doar abandonați – ei făceau parte dintr-un program.”
„Un program pentru ce?”, întrebă Lena, cu vocea tremurândă.
Linia rămase tăcută prea mult timp. În cele din urmă, femeia șopti: „Nu era vorba de adopție. Era vorba de experimente. Urmărirea sistemului imunitar după pandemia de gripă. Bunica ta ar fi putut fi… una dintre supraviețuitoare.”
Lena simți că podeaua se înclină sub ea.
Dacă era adevărat, atunci întreaga ei familie – ea însăși – exista pentru că bunica ei fusese luată într-un loc mai întunecat decât un incendiu la un orfelinat.
A doua zi dimineață, Lena primi un alt mesaj. Acesta nu era de la compania de testare ADN.
Era un plic fără adresă, lăsat pe veranda casei ei. Înăuntru se afla o singură foaie de hârtie pe care erau scrise cu litere de tipar:
„Nu mai pune întrebări. Trecutul este îngropat dintr-un motiv bine întemeiat.”
În acea noapte, Lena stătea cu medalionul în mână, privind inițialele ușor arse: M.O. Millbrook Orphans.
Testul ADN îi oferise mai mult decât o moștenire. Îi deschisese ușa către o înșelătorie veche de un secol, care încă mai avea păstrători în umbră.
Și, în timp ce stinge lumina lumânării din podul bunicii sale, un gând o îngheță:
Dacă cineva încercase să șteargă copiii Millbrook din istorie, ce i-ar face ei ei pentru că i-a readus la lumină?
