Sophie visase la ziua nunții sale încă de când era mică. Rochia, florile, culoarul – fiecare detaliu fusese planificat până la perfecțiune. Când ziua mult așteptată a sosit, biserica era plină de familie și prieteni, iar muzica răsuna sub tavanul înalt. Dar, în timp ce stătea în fața altarului, strângând buchetul în mâini, ceva nu era în regulă.
Logodnicul ei, Daniel, întârziase.
La început, ea a crezut că era din cauza emoțiilor. Poate din cauza traficului. Poate că avea nevoie de un moment să respire. Dar, pe măsură ce minutele treceau, mulțimea a început să șoptească. Domnișoarele de onoare erau neliniștite, preotul și-a curățat gâtul, iar mama lui Sophie i-a pus o mână tremurândă pe umăr.
Apoi, ușile din spatele bisericii s-au deschis. Toată lumea s-a întors. Dar nu era Daniel.
Era un bărbat pe care Sophie nu-l mai văzuse niciodată.
Era înalt, brunet și vizibil tulburat. Vocea lui răsună în biserică când strigă: „Sophie?”.
Genunchii ei aproape că cedară. „Da?”, șopti ea.
Bărbatul a mers încet pe culoar, cu ochii ațintiți asupra ei. Apoi a rostit cuvintele care aveau să distrugă totul:
„Daniel nu vine. M-a rugat să-ți dau asta.”
În mână avea o scrisoare împăturită.
Oaspeții au răsuflat ușurați. Inima Sophiei bătea cu putere în timp ce lua scrisoarea cu degetele tremurânde. A deschis-o și ochii i-au alergat peste pagină. Daniel scria: „Te iubesc, Sophie. Dar nu mă pot căsători cu tine astăzi. E ceva ce nu știi, ceva ce ar fi trebuit să-ți spun demult. Am un frate. Numele lui este Adam. El este bărbatul care stă în fața ta. Și dacă soarta există, vei înțelege de ce l-am rugat să vină în locul meu.”
Mâinile Sophiei tremurau în timp ce ținea scrisoarea, iar inima îi bătea atât de tare încât credea că toată biserica o poate auzi. Când a terminat de citit, a ridicat ochii, lacrimile încețoșându-i vederea. Adam – străinul – o privea, cu o expresie între vinovăție și altceva… ceva ce ea nu putea numi.
Înainte să apuce să spună ceva, o voce urgentă răsună din fundul bisericii.
„Opriți-vă!”
Toată lumea se întoarse. Daniel însuși apăru în ușă, palid, transpirat, cu costumul șifonat, de parcă ar fi alergat. Sophie rămase fără suflare. Ar fi trebuit să fie într-un pat de spital, prea slăbit ca să poată sta în picioare. Și totuși, iată-l, împiedicându-se pe culoar.
Adam îngheță.
„Nu-l asculta, Sophie”, spuse Daniel, cu vocea tremurândă. „Nu e fratele meu. E un mincinos.”
Un val de șoc se răspândi prin biserică. Gâfâieli, șoapte, fețe uimite. Buchetul Sophiei aproape îi scăpă din mâini.
Adam strânse din dinți. „Daniel, nu vrei să faci asta…”
Dar vocea lui Daniel se rupse ca un tunet. „Spune-i adevărul, Adam! Spune-i cine ești cu adevărat!”
Sophie simți cum i se întoarce stomacul pe dos. Camera părea să se încline.
Și apoi adevărul ieși la iveală.
Adam nu era deloc fratele lui Daniel. Era fratele vitreg al lui Daniel, născut dintr-o aventură pe care tatăl lor o ținuse ascunsă timp de zeci de ani. Daniel aflase de existența lui abia recent, iar Adam se infiltrase în viața lui Sophie sub pretextul că o proteja. Dar Daniel insista că obsesia lui Adam mergea mai departe – că se îndrăgostise de Sophie cu mult înainte de ziua de azi.
Scrisoarea pe care Sophie o strângea în mână i se păru brusc otrăvitoare.
Biserica izbucni în haos – oaspeții se certau, șoaptele se învârteau în spirală. Și Sophie stătea acolo, între doi bărbați legați de sânge, dar despărțiți de trădare, rochia ei de mireasă părându-i brusc mai degrabă un costum dintr-un coșmar.
Un adevăr a devenit dureros de clar: aceasta nu avea să fie niciodată nunta pe care și-o imaginase. Și în timp ce Sophie își rupea voalul de pe cap, arunca buchetul și ieșea singură din biserică, și-a dat seama de ceva și mai șocant – uneori, cea mai curajoasă formă de iubire… este să te alegi pe tine însuți.
