A început ca un experiment inofensiv, sau cel puțin așa credea dr. Jonathan Reaves.
De ani de zile, era fascinat de ideea că plantele ar putea „simți” sau reacționa în moduri pe care știința nu le explicase încă. Oamenii râdeau când aducea în discuție această idee la conferințe. Era un biolog respectat, dar de fiecare dată când menționa „comunicarea plantelor”, colegii lui ridicau din sprâncene.
Așadar, într-o vară, Jonathan a organizat un experiment privat în sera sa. A conectat senzori la frunzele ferigilor și orhideelor sale din ghivece, de același tip cu cei folosiți pentru a măsura conductivitatea pielii umane. Apoi, a conectat acești senzori la un mic sistem de difuzoare. Ideea lui era simplă: dacă plantele răspundeau la stimuli, poate că sistemul ar fi tradus aceste răspunsuri în sunete.
Primele câteva zile au trecut fără incidente. Plantele „zumzăiau” slab când le uda, iar aparatul emitea un zumzet static slab când le atingea frunzele. Dar în a șaptea noapte, ceva s-a schimbat.
La exact 2:13 dimineața, aparatul a emis un sunet clar, ritmic — trei impulsuri joase, urmate de două tonuri înalte. Jonathan a înghețat. A repetat secvența atingând senzorul. Aparatul a răspuns cu exact același model.
Nu era întâmplător. Era intenționat.
Jonathan abia a dormit. În săptămâna următoare, a testat din nou și din nou. De fiecare dată, plantele „răspundeau”. Reacționau când bloca lumina soarelui, când aducea o nouă răsad, chiar și când tăia o frunză dintr-o viță. Sunetele deveneau mai ascuțite, mai rapide, aproape frenetice.
În a zecea noapte, a înregistrat ceva înfiorător. Modelul se repeta la nesfârșit, de fiecare dată mai rapid. Când a fost încetinit și transpus în cod Morse, s-au format două cuvinte:
„OPREȘTE-L”.
Jonathan a intrat în panică. Pe cine să oprească? Ce să oprească? Locuia singur, cu sera ascunsă în spatele casei sale de la țară. A încercat să considere totul o eroare, o coincidență, imaginația hiperactivă a unui om prea absorbit de munca sa. Dar în seara următoare, când asistenta sa, Marissa, a venit să-l ajute să catalogheze plantele, aparatul a luat-o razna.
Sunetele erau asurzitoare, urgente. Frunzele orhideelor tremurau, deși nu era vânt. Pielea lui Jonathan se înfioră pe măsură ce tonurile se repetau în ritmul lor ciudat. Marissa, palidă, șopti: „Pare că ne avertizează”.
În acea noapte, Jonathan visă că niște vițe de vie se înfășurau strâns în jurul brațelor sale, trăgându-l în pământ. Se trezi gâfâind, cu cearșafurile umede de transpirație.
A doua zi dimineață, Marissa nu a venit la muncă. După-amiaza, mașinile de poliție se aliniau pe drumul de țară lângă sera lui. Ea fusese găsită fără suflare în apartamentul ei, prăbușită lângă o plantă de apartament răsturnată.
Jonathan a distrus mașina a doua zi. A spart senzorii, a ars cablurile și a îngropat cenușa adânc în spatele serii.
Dar chiar și acum, vecinii spun că, dacă treci noaptea pe lângă proprietatea lui abandonată, încă mai poți auzi sunete slabe din interiorul serii – trei impulsuri joase, urmate de două tonuri înalte.
Și unii jură că, dacă asculți suficient de mult, mesajul devine clar.
„OPRIȚI-L”.
