Mark Williams nu era genul aventuros. Lucra în ture lungi la fabrică, ținea capul plecat și trăia pentru micile rutine care îi dădeau sens zilelor sale. În fiecare seară, pleca la ora șase fix, traversa pădurea cunoscută local sub numele de Poteca Omului Mort și ajungea acasă la șase și jumătate pentru cină.
Scurtătura îi economisea cincisprezece minute. Îi plăcea și liniștea de acolo – foșnetul frunzelor, zumzetul greierilor vara, felul în care copacii izolau lumea. Trecuse pe acolo de sute de ori fără incidente.
Până într-o joi furtunoasă.
Ploaia căzuse torențial toată săptămâna, iar poteca era alunecoasă de noroi. Lumina lanternei lui Mark se clătina în timp ce el înainta cu grijă peste rădăcini și bălți. Atunci a observat ceva ciudat.
Pământul din fața lui părea… diferit. Pământul se prăbușise, lăsând o gaură zimțată pe jumătate ascunsă sub ramurile căzute. Mark s-a apropiat cu precauție, așteptându-se să vadă doar pagube cauzate de ploaie.
Dar când lumina lanternei a luminat gaura, a înghețat.
Treptele de piatră. Coborând în întuneric.
Mark a ezitat. Ar fi putut să treacă mai departe. Ar fi trebuit să treacă mai departe. Dar curiozitatea — și ceva mai profund, ca atracția unui secret — îl trăgea înapoi.
Se ghemui, se aplecă sub crengi și începu să coboare.
Aerul era instantaneu mai rece, dens, cu mirosul pietrei umede și al pământului. Treptele duceau într-un pasaj îngust, cu pereți umezi și apropiați. Semne ciudate prindeau lumina — spirale, cruci și alte simboluri care străluceau slab, ca și cum ar fi fost sculptate cu un scop.
Respirația lui Mark răsuna prea tare în liniște. A continuat să meargă, fiecare pas mai greu decât precedentul. Tunelul părea nesfârșit.
În cele din urmă, s-a deschis într-o cameră.
În centru, pe jumătate îngropată în pământ, se afla o cutie metalică ruginită. Mark s-a îngenunchiat, a scos-o și a deschis-o. Înăuntru se aflau teancuri de hârtii, îngălbenite și fragile de vechime.
Ceea ce a citit l-a îngrozit până în măduva oaselor.
Documentele purtau sigiliul vechiului consiliu local. Datele erau de acum mai bine de un secol. La început, păreau documente obișnuite – bugete, studii topografice, avize de relocare.
Dar apoi cuvintele au devenit mai sumbre.
„Familia mutată. Relocare reușită.”
„Doi copii dispăruți. Căutarea suspendată.”
„Documente sigilate – nu se divulgă.”
Mark simți un nod în stomac. Nu erau mutări voluntare, așa cum susțineau cărțile de istorie. Familii întregi nu părăsiseră orașul de bunăvoie — fuseseră luate. Ascunse.
Își băgă documentele în geantă, cu inima bătând cu putere, și se îndreptă spre scări.
Când ieși, furtuna trecuse, dar nervii îi erau în flăcări. În acea noapte abia a dormit, răsucindu-se în pat, bântuit de numele scrise pe marginea acelor hârtii. Familii pe care le recunoștea — nume de familie încă comune în oraș, dar atașate acum altor linii genealogice.
Dimineața, știa că nu putea păstra secretul. A sunat un prieten, un istoric local pe nume Dr. Wallace, și împreună au pornit spre pădure.
Dar când au ajuns la locul respectiv, tunelul dispăruse.
Prăbușirea era totală — pământul se mișcase peste noapte, sigilând intrarea de parcă nu ar fi existat niciodată. Nici măcar o crăpătură nu mai rămăsese.
Wallace se încruntă. „Ești sigur?”
Mark scoase hârtiile din geantă, dovada că nu fusese un vis. Wallace păli când le scană. „Dacă este adevărat… asta nu este doar istorie locală. Este o mușamalizare.”
În seara aceea, Mark stătea la bar, retrăind totul. Își spunea povestea oricui era dispus să-l asculte. Cei mai mulți râdeau, considerând-o o prostie. Dar un bătrân de la bar se aplecă, cu fața cenușie.
„Nu trebuia să-l găsești”, spuse el cu voce răgușită. „Acea potecă are un nume mai vechi decât orașul acesta. Poteca Omului Mort. Acum știi de ce.”
Mark îl privi fix. „Ce vrei să spui?”
Bătrânul clătină din cap și se întoarse. „Unele secrete rămân îngropate.”
Mark nu a mai mers niciodată pe scurtătură. A luat drumul lung spre casă, indiferent de vreme. Dar tunelul a rămas cu el – mirosul pământului umed, cuvintele zgâriate pe pagini fragile, numele familiilor șterse din istorie.
Uneori, noaptea târziu, visează acele ziduri. Visează cutia, care încă îl așteaptă în întuneric. Și în vis, pământul se mișcă din nou, deschizându-se, chemându-l înapoi.
Când se trezește, inima îi bate cu putere și încă mai simte mirosul pământului.
Și se întreabă: oare furtuna a îngropat tunelul… sau pământul s-a închis singur, ascunzând ceva ce nu voia să fie găsit?
