Marina nu s-a considerat niciodată o persoană curioasă. Viața ei decurgea liniștit: munca la birou, întâlniri rare cu prietenii, telefoane seara de la mama ei. După moartea bunicii, a moștenit un apartament într-o casă veche — și acum își petrecea tot timpul acolo.
Casa veche trăia propria ei viață. Noaptea, țevile zumzăiau, podelele scârțâiau, din apartamentele vecine se auzeau tuse și zgomotul televizoarelor. Dar era un sunet ciudat care o neliniștea pe Marina. De fiecare dată când trecea desculță prin baie și călca pe o faianță lângă perete, ceva zăngănea sub piciorul ei. Un sunet metalic, surd, scurt.
La început, ea nu i-a dat importanță: era o casă veche, se putea întâmpla orice. Dar, treptat, acest lucru a devenit o obsesie. Ea călca intenționat pe acea faianță din nou și din nou, ascultând sunetul. Și cu cât asculta mai mult, cu atât simțea mai puternic că în spatele acestui lucru se ascundea ceva mai mult decât o simplă întâmplare.
Într-o noapte, Marina s-a trezit de sete. A luat un pahar cu apă, a trecut pe coridor și a auzit din nou acel sunet. În liniște, era deosebit de distinct, ca și cum cineva ar fi lovit cu o lingură metalul chiar sub piciorul ei. Inima i s-a accelerat și i-a trecut prin minte un gând: dacă e ceva ascuns acolo?
Dimineața, a luat un cuțit, o șurubelniță și, ezitând, a început să ridice gresia. Aceasta a cedat neașteptat de ușor, de parcă cineva ar fi slăbit lipiciul în prealabil. Sub gresie se afla un mic spațiu gol. Marina a introdus cu grijă degetele și a scos un pachet înfășurat într-o pânză unsă cu ulei.
Înăuntru se afla o medalie veche, uzată, dar încă strălucitoare, și o scrisoare împăturită în patru. Hârtia era îngălbenită, dar cerneala se păstrase.
Marina a desfăcut foaia și a început să citească.
„Dacă citești asta, înseamnă că nu am reușit să mă întorc. Dar să știi că te-am iubit întotdeauna. Acest apartament păstrează nu numai zidurile, ci și destinul meu…”
Scrisoarea era adresată unei femei pe nume Anna. Marina îngheță. Anna era numele bunicii ei.
Autorul scrisorii era un anume Victor. El scria că fusese luat pe front și promitea că se va întoarce. Dacă soarta se va dovedi mai puternică, această scrisoare trebuia să-i amintească Annei de sentimentele lui. El ascunsese medalia sub o placă, „pentru ca amintirea lui să rămână lângă ea”.
Marina a recitit scrisoarea de mai multe ori, nevenindu-i să creadă ochilor. Bunica ei trăise toată viața cu un alt bărbat – bunicul ei, un om sever, dar bun. Numele lui Victor nu fusese niciodată rostit în familie. Niciodată! Bunica povestea despre tinerețe, despre anii grei de după război, dar acest om parcă nici nu existase.
Marina stătea pe podeaua rece și simțea cum lumea ei obișnuită se prăbușea. În piept se aduna o durere ascuțită, pentru că scrisoarea dezvăluia un secret teribil: bunica ei iubise un alt bărbat, îl așteptase să se întoarcă din război… dar el nu se întorsese niciodată.
A închis ochii și și-a imaginat-o pe tânăra Anna — frumoasă, plină de speranță, citind această scrisoare și înțelegând că iubitul ei a murit. Cum a fost pentru ea să trăiască apoi toată viața alături de alt om, păstrând tăcerea și secretul în inimă?
Dar scrisoarea nu se termina aici. Ultimele rânduri au făcut-o pe Marina să se răcească:
„Oricum mă voi întoarce. Așteaptă-mă acasă. Chiar dacă vor trece ani.”
Aceste cuvinte parcă răsunau ca un ecou în pereții apartamentului. Marina simți un fior rece pe piele. Și chiar în acel moment auzi — din adâncul apartamentului, ușa scârțâi.
Știa că era singură acasă.
La început crezu că era vântul. Dar fereastra era închisă. Apoi se gândi că erau vecinii. Dar sunetul venea clar din interiorul apartamentului ei. Scârțâitul se repetă, lent, prelung, ca niște pași pe podeaua veche.
Marina strânse scrisoarea în mâini, medalia zăngănind pe gresie. Liniștea era apăsătoare, iar fiecare respirație părea mai zgomotoasă. În interiorul ei se trezi o teamă primitivă.
Nu îndrăznea să iasă din baie. Stătea nemișcată, ascultând fiecare sunet. Inima îi bătea cu putere și parcă era gata să-i sară din piept.
Poate că Victor se întorsese cu adevărat?
Sau era doar imaginația ei?
Dar undeva, în adâncul apartamentului, se auzi un șoaptă masculină.
