Klara lua trenul de la 8:05 în fiecare dimineață de când începuse noua slujbă. Rutina era plictisitoare și previzibilă: același vagon aglomerat, aceeași răsfoire a telefonului, aceleași imagini estompate ale pasagerilor obosiți.
Până într-o dimineață de marți.
Ea s-a așezat pe un loc liber lângă un bărbat în vârstă care răsfoia un mic caiet uzat. Nimic neobișnuit – până când privirea Clarei a alunecat în jos și s-a oprit asupra scrisului.
Inima i s-a strâns.
Era scrisul ei.
Nu doar asemănător. Identic.
Bărbatul citea jurnalul ei din copilărie – același pe care îl ascunsese într-o cutie de pantofi sub pat, până când îl aruncase la gunoi cu mulți ani în urmă.
Klara se aplecă mai aproape, gâtul îi era uscat. Pe pagină văzu cuvintele pe care își amintea că le scrisese la opt ani, cu litere strâmbe: „Azi am plâns pentru că mama a uitat să mă ia de la școală”.
Mâinile îi tremurau. „De unde ai luat asta?”, șopti ea.
Bărbatul nu ridică privirea. „Frumoasă poveste”, spuse el calm, întorcând pagina.
„Este al meu”, a murmurat Clara. „Este personal”.
Bărbatul a ridicat încet privirea, ochii lui erau ascuțiți și ciudat de familiari. „Personal? Tu mi l-ai dat”.
Clara a simțit un gol în stomac. „Nu, nu ți l-am dat! Am aruncat jurnalul ăsta cu mulți ani în urmă!”
El zâmbi slab. „Știu. Așa l-am găsit.”
Fără să-i dea ocazia să spună vreun cuvânt, el întoarse ultima pagină. Clara simți pulsul bătându-i în urechi.
Ultima însemnare nu era din copilăria ei. Era datată astăzi.
Și era scrisă cu propriul ei scris:
„În trenul de dimineață, stăteam lângă un bărbat care știa totul despre mine”.
Clara clipi din cauza șocului, respirația ei deveni superficială. Ridică privirea, dar bărbatul nu mai era acolo.
Locul de lângă ea era gol.
Jurnalul era deschis pe genunchii ei.
