Fiecare cartier are acea casă care atrage șoaptele. Pe strada noastră, era casa doamnei Klein.
Grădina ei era legendară. În timp ce toți ceilalți se luptau cu buruienile, dăunătorii sau seceta, grădina doamnei Klein înflorea. Trandafirii ei înfloreau chiar și în mijlocul iernii. Roșiile ei creșteau până la dimensiunea unor grapefruituri. Copiii se provocau reciproc să fure o mușcătură, jurând că fructele erau mai dulci decât bomboanele.
Dar într-o vară, ceva s-a schimbat.
La început, schimbarea a fost subtilă. În loc de castraveți verzi, vița de vie strălucea cu forme ovale — bile netede, sticloase, care sclipeau în soare. Când ne-am aplecat peste gardul ei, am crezut că poate era o farsă. Poate decorațiuni din plastic.
Dar apoi am observat trandafirii. Nu mai aveau petale. În schimb, la capătul tulpinilor înfloreau fețe de porțelan. Capete mici de păpuși, perfecte și palide, cu ochi sticloși și nemișcați.
Am râs nervos, dar nimeni nu s-a apropiat.
Un băiat s-a apropiat.
Se numea Ryan, un copil răutăcios de doisprezece ani care locuia trei case mai jos. Era genul de copil care nu credea niciodată în poveștile cu fantome, cel care spunea că adulții inventează minciuni pentru a-i împiedica pe copii să intre fără permisiune.
Într-o după-amiază, l-am văzut sărind gardul doamnei Klein și întinzându-se după o bilă atârnată de viță. A smuls-o și a ridicat-o triumfător, zâmbind în timp ce noi ceilalți rămăsesem cu gura căscată.
Doamna Klein a ieșit pe ușa din spate exact în acel moment. Nu a țipat. Nu l-a urmărit. S-a uitat doar la Ryan cu o expresie pe care nu am putut-o descifra și a spus încet: „Grădina dă ceea ce ia”.
A doua zi dimineață, casa lui Ryan era goală. Familia lui împachetase peste noapte și se mutase fără să spună nimic. Niciun semn „de vânzare”. Niciun rămas bun. Pur și simplu dispăruseră.
Din acea zi, nimeni nu a mai pus la îndoială zvonurile. Vecinii șușoteau că era vorba de vrăjitorie. Unii susțineau că răposatul soț al doamnei Klein fusese botanist și se amestecase în lucruri care ar fi trebuit lăsate în pace. Alții spuneau că ea făcuse un pact cu ceva îngropat adânc în pământ.
Dar nimeni nu a confruntat-o. Și nimeni nu a mai pășit în curtea ei.
Obiectele deveneau tot mai ciudate.
În loc de fasole, coliere din monede vechi atârnau de tulpini. Floarea-soarelui nu încolțea semințe, ci nasturi – zeci de nasturi, nepotriviți, pătati. Un rând de varză se deschidea pentru a dezvălui cești de ceai crăpate ascunse în interior.
Era ca și cum pământul încetase să-i mai dea hrană și începuse să-i dea… amintiri.
Aveam șaisprezece ani când curiozitatea a fost mai puternică decât mine. Într-o după-amiază, în timp ce doamna Klein era plecată la biserică, m-am strecurat prin scândura slăbită din gardul ei.
Grădina zumzăia. Este singurul mod în care pot descrie asta – o vibrație slabă în aer, ca și cum ai sta lângă un stup. Vița de vie se legăna, deși vântul era calm. Bilele străluceau, păpușile își întorceau capetele ușor când treceam pe lângă ele.
În centrul grădinii, am văzut ceva pe jumătate îngropat în pământ. O fotografie, îngălbenită și ondulată, ieșind din pământ. M-am aplecat și am îndepărtat pământul.
Era o fotografie a familiei mele. Părinții mei zâmbeau, eu stăteam stânjenită lângă ei, casa noastră era în spatele nostru.
Am scăpat-o și am fugit, cu inima bătând cu putere în piept.
A doua zi, poarta era încuiată cu lacăt. Doamna Klein nu mi-a dat niciodată o explicație. A încetat să mai îngrijească grădina în fața publicului. Vița de vie a crescut sălbatic, revărsându-se peste gard ca un păr încâlcit.
Uneori, târziu în noapte, jur că vedeam o strălucire slabă venind din spatele gardului — bilele pulsând ca niște lanterne, fețele de porțelan reflectând lumina lunii.
Și uneori, când treceam pe acolo, simțeam din nou vibrația ciudată, zumzăind în pieptul meu ca și cum pământul însuși era viu.
Doamna Klein a murit în liniște într-o iarnă. Nicio familie nu a venit să revendice casa. Primăria a afișat anunțuri și, în cele din urmă, muncitori au venit să curețe proprietatea.
Am privit de peste stradă cum bărbații cu mănuși tăiau vița de vie, aruncând capetele de porțelan și bilele în coșurile de gunoi. Râdeau, scuturând din cap, numind-o „cea mai înfiorătoare grădină din județ”.
Dar eu am observat ceva ce ei nu au observat. De fiecare dată când smulgeau o plantă, pământul părea să se afunde ușor, ca și cum ar fi înghițit ceva înapoi.
La sfârșitul zilei, grădina era goală. Nu mai rămăsese nimic în afară de pământ.
Și în acea noapte, pentru prima dată după mulți ani, strada era tăcută. Niciun zumzet. Nicio strălucire. Doar liniște.
Dar nu puteam să uit cuvintele doamnei Klein, ultimul lucru pe care l-a spus despre grădina ei:
„Grădina dă ceea ce ia.”
Și uneori, târziu în noapte, când închid ochii, visez bile de sticlă rostogolindu-se pe podea și fețe de păpuși care mă privesc din întuneric.
