Anna a adorat întotdeauna vechiturile. Apartamentul ei semăna cu un mic muzeu: statuete de porțelan, ceasuri de perete, gravuri decolorate și cărți antice. Ea credea că vechiturile au o energie specială, amintirea oamenilor care le-au folosit odată. De aceea, când, la târgul de vechituri, privirea i-a căzut pe o oglindă masivă într-o ramă aurită și întunecată, a simțit că aceasta o „cheamă”.
Vânzătorul, un bărbat cărunt cu ochii mijiți, parcă o aștepta special.
„Luați-o”, a spus el cu voce răgușită. „Dar să știi că această oglindă arată mai mult decât ar trebui.”
Anna zâmbi, hotărând că era o șmecherie pentru a vinde obiectul la un preț mai mare.
Oglinda era grea. Acasă, Anna o șterse cu o cârpă umedă, iar sticla străluci atât de puternic încât camera parcă se umplu de o lumină nouă. Și-a aranjat părul în fața oglinzii și a observat brusc ceva ciudat: reflexia a ezitat puțin. Pentru o fracțiune de secundă, ochii ei din oglindă nu s-au mișcat sincronizat cu ai ei. A pus asta pe seama oboselii și nu i-a dat importanță.
A doua zi s-a apropiat din nou de oglindă și a înghețat. În reflexie, lângă ochii ei apăruseră riduri. Fața ei reală din oglinda din baie rămânea netedă, dar tocmai în oglinda antică se vedea mai bătrână.
Cu fiecare zi, schimbările deveneau tot mai vizibile. Pe frunte apăreau riduri, pomeții se lăsau, părul începea să încărunțească. Anna își atinge nervos fața, dar pielea rămânea tânără. Doar reflexia continua să îmbătrânească.
După o săptămână, oglinda arăta o nebunie și mai mare: ochii reflexiei se schimbaseră. Deveniseră întunecați, străini, de parcă nu ea se uita în ei, ci altcineva. Când Anna s-a dat înapoi de groază, reflexia a zâmbit brusc. Deși ea stătea nemișcată.
Noaptea, un sunet ciudat o trezi. Părea că cineva șoptește în cameră. Se ridică brusc și văzu că pătura cu care acoperise oglinda căzuse pe podea. În interiorul sticlei tremurau siluete neclare. Vocile o strigau pe nume, promițându-i că îi vor „arăta adevărul”.
Nu a rezistat și s-a apropiat. De data aceasta, oglinda nu arăta camera, ci o imagine din viitor. Stătea în aceeași casă, doar că pereții erau crăpați, iar podelele acoperite de fisuri. Anna din oglindă era bătrână, cocoșată, absolut singură. Și doar oglinda stătea lângă ea, ca singurul companion al vieții ei viitoare.
Din acea zi, Anna a început să observe că propriile ei obiceiuri se schimbau. Stătea tot mai des în fața oglinzii, de parcă nu se putea desprinde de ea. Uneori se trezea vorbind cu reflexia. O voce din interior îi spunea că el îi cunoaște soarta mai bine decât ea însăși.
Într-o seară, oglinda i-a arătat ceva înfricoșător: reflexia i-a întins mâna. Mâna bătrânei, osoasă și ridată, a ieșit direct din sticlă pentru câteva secunde. Anna a țipat și a fugit din cameră. Dar când s-a întors dimineața, oglinda atârna din nou liniștită, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Cel mai înfricoșător lucru s-a întâmplat după o lună. Anna a observat că propria ei față începuse să se schimbe în realitate: în colțurile ochilor au apărut primele riduri, iar părul părea să fi pălit. Se simțea epuizată, obosită, ca după o lungă boală. Oglinda îi lua tinerețea și o dădea unei alte imagini — celei care trăia de cealaltă parte.
Acum Anna se teme chiar să atingă oglinda. Dar oriunde ar merge, îi pare că în vitrinele magazinelor și în ușile de sticlă nu vede propria reflecție, ci fața altcuiva. Cu riduri și ochi străini.
Oglinda se află încă în dormitorul ei. Uneori, ea aude cum cineva bate din interior. Și cel mai înfricoșător lucru este că Anna nu este sigură că într-o zi nu va schimba locul cu cel care trăiește de cealaltă parte a sticlei.
