Nu am cerut asta.
Totul a început cu un lucru mărunt, ca niște interferențe radio în adâncul conștiinței mele. Oamenii vorbeau, dar nu cu gura. Mergeam pe stradă și, dintr-o dată, s-a întâmplat – un șoaptă în capul meu.
Pare obosit.
El este?
Nu-l privi în ochi.
M-am întors, dar nimeni nu vorbea. Toți păreau normali. Cu excepția gândurilor lor.
La început am crezut că am înnebunit. Dar curând a devenit clar: auzeam doar gânduri despre mine.
La magazinul alimentar, casierița mi-a zâmbit. Gândurile ei spuneau: E drăguț, dar ciudat. Ce e cu părul lui?
În tren, un bărbat a ridicat ochii din ziar. „E tipul ăla din știri? Nu, nu se poate”.
La sala de sport, cineva se gândea: „E mai puternic decât pare. Mă întreb dacă știe asta”.
Oriunde mergeam, auzeam părerile oamenilor despre mine în timp real – judecăți, fantezii, insulte, secrete.
Era ca și cum aș fi trăit într-o sală de oglinzi, unde fiecare reflexie vorbea.
Am încetat să mai ies pe stradă. Am încetat să mai vorbesc. Chiar și lucrurile simple deveniseră insuportabile.
Dar a devenit și mai rău.
Am început să înțeleg ceea ce oamenii nu spuneau cu voce tare — ceea ce nu ar fi spus niciodată. Străini care îmi zâmbeau, gândindu-se: „Nu meriți să fii aici”. Prieteni care glumeau cu mine, gândindu-se: „E jalnic”.
Într-o seară, într-un bar, am auzit gândurile unui bărbat: „Astăzi este seara aceea”. Mi-a zâmbit de la capătul celălalt al camerei. „În sfârșit o voi face”.
Ce vei face? Mi s-a întors stomacul pe dos.
S-a ridicat și a băgat mâna în buzunarul sacoului. Am fugit, cu inima bătând cu putere, fără să aflu ce anume.
Nu mai era doar paranoia. Era supraviețuire.
Dar apoi ceva s-a schimbat.
Într-o zi, o femeie a intrat într-o cafenea. De îndată ce am văzut-o, mintea mi s-a oprit. S-a așezat în fața mea. Mi-a zâmbit.
M-am pregătit pentru un val de gânduri. Dar nu s-a întâmplat nimic.
„Nu mă auzi, nu-i așa?”, a spus ea încet.
Sângele mi s-a înghețat în vene. „Ce?”
„Te-am căutat”, a șoptit ea. „Ai ascultat oamenii greșiți”.
M-am ridicat, gata să fug.
Ochii ei s-au oprit asupra mea. Și atunci vocea ei mi-a umplut capul — clară, calmă, gândită:
Nu trebuie să-i asculți pe ei. Trebuie să mă asculți pe mine.
M-am clătinat înapoi. „Cum…”
Ei se tem de tine, — a spus mintea ei. Ești periculos. De aceea auzi doar gânduri despre tine. Ei te-au făcut așa.
„Cine?”, am șoptit.
Ea a zâmbit slab. Îți voi spune. Dar trebuie să încetezi să fugi.
Și în acel moment, toate celelalte voci din cafenea au tăcut.
Toți s-au întors să se uite la mine.
Și toate gândurile lor spuneau același lucru:
Se trezește.
