Tom locuia singur într-un apartament liniștit deasupra unei mici brutării. Locul nu era luxos, dar era al lui – confortabil, familiar, previzibil. Noaptea îi plăcea să stea întins pe canapea, răsfoind telefonul, adormit de mirosul slab al pâinii proaspete care se ridica de jos.
De aceea a observat imediat.
Într-o seară, când se întinsese pe canapea, privirea i-a căzut pe tavan. Și acolo, în lumina difuză a lămpii, a văzut asta: o singură urmă de picior desculț.
Nu o pată, nu urme. O amprentă clară, prăfuită, a unui picior uman.
Pe tavan.
Tom se încruntă și apropie scaunul. Atinse urma — era reală. Praful i se lipi de degete. Dar sus nu erau vecini. Deasupra lui era doar acoperișul.
Își spuse că nu înseamnă nimic. Poate era doar imaginația lui, o rămășiță de la reparațiile făcute cu mulți ani în urmă. Se culcă neliniștit.
În noaptea următoare au apărut încă trei.
Amprente mici, prăfuite, aliniate.
În noaptea următoare erau deja șapte.
Se întindeau pe tavanul lui, ca și cum cineva ar fi mers înainte și înapoi — nu, ca și cum cineva ar fi locuit acolo.
Tom nu mai putea ignora acest lucru. L-a sunat pe proprietarul casei, care a jurat că podul era închis de mulți ani. „Nu poate fi nimeni acolo”, a insistat proprietarul. Dar Tom știa ce văzuse.
În fiecare dimineață erau tot mai multe.
A încercat să le șteargă. Dar urmele apăreau din nou – proaspete, clare, de parcă cineva ar fi mers desculț pe praf cu doar câteva ore în urmă.
Apoi a venit noaptea în care nu a putut să adoarmă. Stătea treaz, uitându-se în sus. La 2:47 dimineața a auzit.
Scârțâit.
Încă unul.
Pași ușori, ritmici, chiar deasupra patului său.
Inima îi bătea cu putere. „Hei?”, șopti el.
Pașii se opriră.
Multă vreme, în cameră se lăsă liniștea. Apoi, ceea ce părea imposibil, urmele de pe tavan au început să se înmulțească — una după alta, ca și cum niște picioare invizibile ar fi mers deasupra lui în acel moment.
Tom a sărit din pat, tremurând. În restul nopții, aproape că nu a mai dormit.
Dar a doua zi dimineață a văzut ceva care aproape l-a determinat să plece pentru totdeauna.
Amprentele nu mai erau doar pe tavan.
Au început să coboare pe pereți.
Zi după zi, se târau tot mai jos — urme de picioare umane prăfuite, apropiindu-se de podea. Apropiindu-se de el.
În disperare, Tom a sunat-o pe sora lui și a implorat-o să vină să vadă cu ochii ei. Ea a venit seara, sceptică. Dar când a intrat în casă și s-a uitat în sus, fața i s-a albăstrit.
„Tom… sunt proaspete. Praful nici măcar nu s-a așezat încă”.
În acea noapte, ea a rămas cu el. Au stat împreună treji, observând. La ora 3 dimineața, scârțâiturile au revenit. Pașii răsunau încet, în mod intenționat. Și atunci au văzut asta.
O urmă de picior desculț s-a format sub ochii lor.
Praful s-a mișcat, s-a adunat și s-a imprimat pe tavan. Apoi încă una. Și încă una.
Sora lui l-a apucat de mână. „Tom, nu mai merg în cruce”.
Avea dreptate.
Amprentele nu se mai mișcau pe orizontală.
Coborau direct în jos, spre patul lui.
Și ultimul lucru pe care Tom și-l amintește înainte de a-și pierde cunoștința este forma unui picior uman complet, lipit de perete… degetele se îndoiau, ca și cum ar fi încercat să treacă prin ea.
