Emma s-a trezit sufocându-se, transpirată, cu inima bătând ca și cum ar fi alergat un maraton. Dar nu era un coșmar obișnuit. Nici măcar nu era un vis.
Își amintea lucruri — amintiri vii, detaliate — dar nu erau ale ei. Râsul cald al bărbatului la micul dejun. Verigheta de aur de pe degetul ei. Căsuța albastră cu vopseaua cojită și leagănul de pe verandă, care scârțâia când bătea vântul.
Problema era simplă: Emma nu fusese niciodată căsătorită. Locuia singură, într-un apartament din oraș, înconjurată de vecini cu care aproape nu vorbea. Bărbatul pe care și-l amintea, soțul din amintirile ei, nu exista. Cel puțin, nu în lumea ei.
În primele câteva ore, a încercat să ignore acest lucru. Poate că era doar un vis care o marcase prea tare. Poate că creierul ei îi făcea o farsă. Dar detaliile nu dispăreau. Își amintea sunetul sertarelor care se deschideau, mirosul de cafea veche, scârțâitul ușii din plasă.
Era prea real. Prea intens.
A căutat pe Google orașul care apărea constant în amintirile ei – un loc mic, în care nu fusese niciodată, la două ore distanță de ea. Aproape că a închis laptopul când a apărut numele exact al străzii în listă.
Elmwood Avenue. Casa nr. 14.
Mâinile îi tremurau pe volan când s-a dus acolo a doua zi dimineață. Cu fiecare kilometru, stomacul i se strângea tot mai tare, de parcă se apropia de ceva ce nu trebuia să atingă.
Și atunci l-a văzut.
O căsuță albastră. Leagănul de pe verandă. Vopseaua exfoliată. Exact așa cum își amintea.
Emma s-a oprit, incapabilă să respire. Și-a șoptit: „Este real. Este real”.
Nu avea de gând să coboare din mașină. Era suficientă o singură privire. Dovada că nu înnebunise. Dovada că se întâmplase ceva imposibil.
Dar atunci s-a deschis ușa de la intrare.
Un bărbat a ieșit. Când a văzut-o, a înghețat. Fața i s-a albăstrit, apoi s-a deformat într-o expresie între groază și durere.
„Emma?”, a șoptit el, de parcă rostirea numelui ei îi provoca durere.
A ieșit din mașină, cu cuvintele blocate în gât. „ Eu… te cunosc?”
Ochii lui se umplură de lacrimi. Vocea îi tremură.
„Ești soția mea”.
Sângele Emmei îngheță în vene.
Voia să fugă, dar picioarele nu-i ascultă. Voia să țipe, dar vocea nu-i ascultă. Și atunci din casă se auzi o voce de copil:
„Mama?”
