V-ați confruntat vreodată cu lucruri care vă răstoarnă brusc imaginea obișnuită despre lume? Totul pare să decurgă normal, și deodată – o singură descoperire răstoarnă totul cu susul în jos.
Era o zi obișnuită de marți. Am decis să fac ordine în dulapul în care se adunaseră de mult timp cărți și reviste vechi. Când am tras de un volum uzat, acesta a alunecat și a căzut pe podea. Din mijlocul cărții a căzut o foaie de hârtie împăturită cu grijă.
Am ridicat-o și am văzut rânduri scrise de mână. Scrisul era dureros de familiar – era scrisul soțului meu. În scrisoare scria: „Unica mea, mă gândesc la tine în fiecare noapte. Nimeni nu trebuie să afle despre întâlnirea noastră”.
M-am simțit ca și cum aș fi fost lovită de un curent electric. Niciun cuvânt despre mine, niciun indiciu că ar fi adresată soției. Doar mărturisiri străine, interzise. Am recitit scrisoarea de mai multe ori, iar inima îmi bătea în tâmple. Data din colț era de acum doar trei luni.
Eu și soțul meu suntem căsătoriți de opt ani, avem o fiică și întotdeauna am crezut că avem o familie solidă. Acum aveam în mâini dovada unei vieți secrete despre care nu știam nimic.
Am ascuns scrisoarea, dar îmi ardea degetele chiar și în memorie. Seara, când s-a întors soțul meu, am încercat să zâmbesc, i-am ascultat poveștile despre serviciu, dar în interiorul meu totul striga: „Mincinosule!”
A doua zi nu am mai rezistat. Soțul meu a plecat la serviciu și eu m-am dus din nou la dulap. Căutam continuarea. Și am găsit-o. În altă carte era un plic. Înăuntru era o fotografie cu o femeie. Tânără, cu părul închis la culoare și un zâmbet blând. Pe verso erau scrise doar două cuvinte: „Secretul nostru”.
Mâinile îmi tremurau atât de tare, încât aproape am scăpat fotografia. În capul meu se învârteau doar întrebări: cine este ea? De cât timp durează asta? De ce ascunde totul în cărți pe care nu le deschide niciodată?
Seara, n-am mai rezistat. Când ne-am așezat la masă, l-am întrebat:
— Cine e femeia asta?
Soțul meu a înghețat. S-a albăstrit atât de tare, încât m-am speriat că o să leșine. A tăcut câteva minute, apoi a expirat greu și a spus încet:
— E sora mea.
Am râs – amar, răutăcios. Sora? Ce soră? În opt ani de căsnicie, nu auzisem niciodată că are o soră. Dar el a scos documentele. Certificate, fotografii, scrisori vechi. Totul era adevărat. Avea într-adevăr o soră vitregă, despre care nu mi-a povestit niciodată.
Ea murise cu câțiva ani în urmă din cauza unei boli. Iar scrisorile… îi scria după moartea ei. Vorbea cu ea pe hârtie, pentru că altfel nu putea suporta durerea. Le ascundea în cărți — nu pentru că se temea de mine, ci pentru că era legătura lui personală, intimă, cu trecutul.
Stăteam și strângeam fotografia. În capul meu era un zgomot. Toate aceste ore am fost sigură că am găsit dovada infidelității, m-am pregătit pentru scandal, iar în final m-am confruntat cu durerea altcuiva, despre care nici măcar nu bănuam.
Și totuși, în pieptul meu rămânea senzația unei ciudate neclarități. Pentru că în fotografia pe care am găsit-o, femeia zâmbea prea viu. Prea proaspăt. Iar pe verso era scris clar: „Secretul nostru”.
Nu am întrebat niciodată ce secret aveau. Mi-era teamă să aud răspunsul. Și uneori, când iau cartea în mână, mă roade gândul: oare mi-a spus totul? Sau păstrează încă o parte din adevăr adânc în sufletul său, acolo unde nu voi avea niciodată acces?
