Întotdeauna mi-a plăcut să călătoresc singur. Singurătatea are ceva special: auzi fiecare foșnet al pădurii, observi cea mai mică mișcare a frunzișului și simți respirația naturii. În acel an, am decis să merg în Norvegia. Voiam să mă plimb de-a lungul fiordurilor, să respir aerul rece și, în sfârșit, să fiu singur cu mine însumi.
În a treia zi a excursiei, am ieșit la râu. Apa curgea repede, era rece, iar zgomotul ei umplea tot ce era în jur. M-am așezat pe o piatră, am scos termosul cu cafea și m-am uitat la suprafața apei. Și deodată am observat ceva întunecat în curent. La început am crezut că era un buștean. Dar o secundă mai târziu inima mi s-a oprit: era corpul mic al unui pui de urs.
Se zbătea, lăbuțele îi tăiau apa fără vlagă, botul îi dispărea sub suprafață. Fără să mă gândesc, mi-am dat jos rucsacul și am sărit. Frigul mi-a lovit plămânii atât de tare încât mi-a tăiat respirația. Părea că râul însuși încearcă să mă tragă în jos. Dar am vâslit din toate puterile.
Când am ajuns la puiul de urs, acesta aproape că nu se mai mișca. L-am apucat de gât, l-am strâns la piept și am înotat înapoi. Fiecare secundă părea să dureze o eternitate.
Pe mal, l-am așezat pe iarbă și am început să-l frec. Era rece ca gheața. O clipă – liniște. A doua clipă – tot nimic. Și deodată a răsuflat șuierător. Apoi a scos un chițcâit. Am râs, fără să-mi dau seama că lacrimile îmi curgeau pe față.
Tremura, se agăța cu ghearele de jacheta mea, de parcă înțelegea că fusese salvat. M-am uitat în jur – nu era nimeni. Doar pădurea și zgomotul râului.
Dar imediat mi-am amintit: unde e puiul, acolo e și mama. Întâlnirea cu o ursoaică înseamnă sfârșitul sigur. L-am așezat cu grijă pe pământ și am făcut un pas înapoi. Dar puiul a ridicat capul și a scos un scâncet plângător.
Și atunci am auzit zgomotul crengilor. Am înghețat. Din spatele copacilor a ieșit o ursoaică uriașă, de culoare gri-maro. Ochii ei străluceau. Se îndrepta direct spre noi.
Stăteam nemișcat, pregătindu-mă pentru ce era mai rău. Dar ea nu s-a repezit. S-a apropiat de pui, l-a mirosit, apoi și-a ridicat privirea spre mine. A fost o privire lungă, grea — nu animalică, ci aproape umană. De parcă încerca să spună ceva.
Nu respirai. În cele din urmă, ea l-a împins pe pui cu nasul și au plecat în pădure.
Am rămas să stau pe mal, tremurând de frig și de adrenalină. Mă gândeam: gata, povestea s-a terminat. Dar m-am înșelat.
Trei zile mai târziu, mergeam din nou pe poteca de lângă același râu. Și deodată am auzit pași în spatele meu. M-am întors și am înghețat: la câțiva metri distanță stătea aceeași ursoaică. Lângă ea – puiul de urs, deja vioi și plin de viață.
Am rămas nemișcat, pregătit pentru orice. Dar ea m-a privit din nou direct în ochi. În privirea ei nu era furie. Era… recunoștință. A zăbovit doar câteva secunde, apoi s-a întors și a plecat. Dar puiul, înainte de a se ascunde în pădure, s-a oprit și m-a privit. Și îmi amintesc și acum acea privire.
M-am întors acasă schimbat. Am devenit mai calm, mai încrezător. Părea că, după acea întâlnire, ceva mai mare decât norocul mă proteja.
Dar cel mai uimitor lucru s-a întâmplat mai târziu. Un an mai târziu, am revenit în Norvegia, aproape în același loc. Mergeam pe potecă și deodată am auzit un zgomot în tufișuri. M-am oprit. Din pădure a ieșit un urs tânăr. Era mai mare și mai puternic, dar în ochii lui l-am recunoscut pe acel pui.
S-a oprit, fără să se apropie, dar și fără să fugă. Stătea și se uita la mine. Câteva secunde, care mi s-au părut o eternitate. Apoi s-a auzit un urlet ușor, nu amenințător, ci mai degrabă de bun venit.
Și în acel moment am înțeles: animalele își amintesc. Și, poate, recunoștința lor este mult mai profundă decât a oamenilor.
Stăteam pe potecă și zâmbeam, iar în piept aveam un sentiment greu de descris. Ca și cum viața mi-ar fi redat ceva foarte important – credința că faptele noastre nu dispar fără urmă.
Și acum, când sunt întrebat dacă cred în miracole, răspund întotdeauna: „Da. Pentru că am văzut cum ochii unui urs spun mai mult decât mii de cuvinte omenești”.
