Câinele meu, Laima, a fost întotdeauna foarte calm. Nu este genul care să latre fără motiv. Dacă latră, înseamnă că se întâmplă ceva. Dar în ultimele săptămâni, comportamentul ei a început să mă intrigueze.
În fiecare zi, cam la aceeași oră, când soarele era deja sus pe cer, Laima se apropia de fereastră și începea să latre tare. Privirea îi era fixată pe același loc – tufișul de liliac de lângă gard. Se așeza, își strângea coada, dar nu-și lua ochii de acolo.
La început, am ridicat din umeri: ce să zic, poate a trecut o pisică, poate cuibăresc păsări, poate chiar un arici foșnește. Dar mă îngrijora faptul că totul se întâmpla atât de regulat, ca și cum ar fi fost programat. În fiecare zi, ca la ceas, Laima începea să „stea de pază”.
După o săptămână, am început să ascult și să aștept: oare se va ridica din nou? Și, desigur, ca la un semnal, ea sărea în picioare, se repezea la fereastră și începea să latre.
„Laima, ce vezi acolo?”, am întrebat într-una din zile, deși, desigur, nu așteptam un răspuns.
Curiozitatea a devenit mai puternică. Într-o zi, după-amiaza, m-am hotărât să verific. Mi-am luat mănuși de grădinărit, ca să nu mă zgârii, și m-am dus la lemnul de lemn. Laima mergea lângă mine, fără să-și ia ochii de la tufiș, parcă sugerându-mi: „Ești pe drumul cel bun”.
M-am aplecat, am desfăcut cu grijă ramurile… și am înghețat.
Chiar sub tufiș, pe iarba moale, ghemuit într-un ghem compact, zăcea un arici uriaș. Un adevărat gigant înțepător, de mărimea unui pepene mare! Acele lui străluceau în soare, iar el dormea liniștit, ca și cum ar fi fost în propriul său castel.
Nici nu mi-a venit să cred ochilor. Inima îmi bătea cu putere de uimire, și abia apoi am râs — atâtea îngrijorări, atâtea presupuneri… și totul s-a dovedit a fi atât de simplu.
De atunci am știut: acesta era noul nostru locatar. Laima a încetat să mai latre. Ea continua să vină la tufiș, dar nu mai era neliniștită, ci mai degrabă curioasă și chiar respectuoasă. Se așeza lângă el și își observa vecinul spinos, de parcă îi păzea somnul.
Vecinii, aflând despre asta, râdeau: „Iată un câine de pază adevărat – a găsit pe cine să păzească!” Copiii veneau să se uite la „ariciul-erou”.
Iar eu mă gândeam de fiecare dată: poate că animalele simt ceva mai mult decât noi. Poate că ele pot vedea ceea ce noi de obicei nu observăm.
Și cine știe… poate că tocmai acest vecin neașteptat ne va aduce o descoperire? De fiecare dată când trec pe lângă tufiș, mă surprind așteptând – poate că sub frunze se va ascunde din nou ceva nou.
