Numele meu este Peter și mi-am petrecut toată viața într-un mic oraș de pe malul mării. Pescuitul era meseria și hobby-ul meu, refugiul și sursa mea de venit. Cunoșteam fiecare val, fiecare piatră din golful nostru. Părea că nimic nu mai putea să mă surprindă. Dar într-o dimineață, totul s-a schimbat.
În acea zi, marea era calmă. Am aruncat plasa și am început să aștept. Apa strălucea în soare, pescărușii țipau deasupra capului meu. Și deodată am simțit că plasa s-a agățat de ceva greu. „Probabil o anvelopă veche”, m-am gândit. Dar când am scos-o, inima mi-a sărit din piept.
În plasă se afla un medalion. Vechi, întunecat, dar cu un ornament surprinzător de frumos. L-am scos, l-am șters și am văzut în interiorul lui portretul unei femei. Fața era tânără, cu un zâmbet blând și ochi în care se citea melancolia.
Am adus descoperirea acasă. Soția a râs:
„Ei bine, acum nu mai aduci acasă doar pește.
Dar nu-mi dădea pace. De unde a apărut acest medalion în golful nostru? Câți ani a zăcut acolo? Și cine era femeia aceea?
Am fotografiat descoperirea și am postat-o într-un grup local de pe rețelele sociale: „Știe cineva al cui este?” La început, nimeni nu a răspuns. Dar după două zile m-a sunat un număr necunoscut. Vocea din receptor era feminină, emoționată:
— Scuzați-mă… Ați găsit un medalion cu portretul unei fete?
Am înghețat.
— Da. Și dumneavoastră cine sunteți?
— Mă numesc Maria. Sun dintr-un alt oraș, la o mie de kilometri distanță de dumneavoastră. Acest medalion a aparținut bunicii mele.
S-a dovedit că, cu mulți ani în urmă, bunica ei, Emilia, locuia chiar în orașul nostru. Era logodnica unui marinar, dar acesta a murit într-o furtună. Se spunea că în acea noapte ea a aruncat în mare un medalion cu propriul portret, ca simbol al despărțirii. Apoi a plecat și nu s-a mai întors aici.
„Nici nu cred că s-a păstrat”, spunea Maria. „Pentru familia noastră este o adevărată relicvă.”
Am convenit să ne întâlnim. După o săptămână, Maria a venit în orașul nostru. Când i-am întins medalionul, a început să plângă.
„Nu înțelegeți”, a spus ea.
„Nu am văzut-o niciodată pe bunica când era tânără. Iar aici… aici este vie.”
Am vorbit mult timp. Mi-a povestit că bunica ei își amintea des de acest oraș, vorbea despre „dragostea înecată în mare”. Dar nimeni din familie nu știa detalii.
Maria a plecat, mulțumindu-mi, iar eu mă gândeam: ce ciudată este soarta. Eu sunt doar un pescar care a scos din apă o bucată de metal. Dar pentru o altă familie, aceasta s-a dovedit a fi o întreagă poveste.
Dar cel mai surprinzător lucru s-a întâmplat după o lună.
Am primit o scrisoare prin poștă. Înăuntru era o fotografie. În ea apărea Emilia tânără și logodnicul ei, marinarul. Și o dedicație: „Mulțumesc că ați adus-o acasă”.
M-am uitat atent la fotografie și deodată am înțeles: chipul logodnicului ei mi se părea cunoscut. Inima mi-a început să bată cu putere. Am scos vechile albume de familie. Și am găsit. În fotografia bunicului meu, făcută cu mulți ani în urmă, era același om.
Stăteam nemișcat, incapabil să mă mișc. S-a dovedit că medalionul pe care l-am găsit nu lega doar o familie străină de trecutul ei. Era și o parte din propria mea istorie.
Și acum, de fiecare dată când ies în larg, mă uit la valuri și mă gândesc: uneori, ceea ce ridicăm de pe fundul mării ridică și ceea ce este ascuns adânc în noi înșine.
