Numele meu este Mark. Locuiesc lângă mare și îmi petrec toată viața pe apă — lucrez pe o mică barcă de pescuit împreună cu prietenul meu Robert. Noi doi cunoaștem fiecare cot al golfului, fiecare obicei al valurilor. Și părea că marea este pentru noi ca o casă natală, în care nu mai pot exista surprize.
Dar într-o zi s-a întâmplat ceva care mi-a schimbat pentru totdeauna atitudinea față de ocean.
Dimineața aceea era una obișnuită. Am ieșit pe mare devreme, soarele abia începea să răsară, aerul era proaspăt. Apa strălucea în lumina soarelui și părea că va fi o zi ușoară și liniștită. Am aruncat plasele și stăteam, vorbind despre lucruri mărunte.
Și atunci am observat o mișcare lângă barcă. O siluetă mică aluneca în apă lângă noi.
„Uite”, i-am spus lui Robert, „un delfin”.
Într-adevăr, lângă noi înota un delfin mic. Foarte tânăr, nu mai mare de doi metri. Se ținea aproape de barcă, de parcă ar fi căutat companie.
La început am crezut că era doar curiozitate obișnuită. Delfinii însoțesc uneori bărcile. Dar acesta era altfel. Nu se îndepărta. A înotat după noi ore în șir, de parcă nu voia să ne părăsească.
Am observat că uneori ieșea la suprafață, se uita direct la mine și în ochii lui era ceva uman, ceva implorator.
„Poate că și-a pierdut mama?”, a presupus Robert. „Sau haita lui este departe.”
Am dat din cap, dar în interior aveam un sentiment ciudat. De parcă voia să spună ceva.
Ne-am oprit, am oprit motorul. Și delfinul s-a oprit și el, a început să învârtă în jurul bărcii. Apoi a sărit brusc deasupra apei. Și în acel moment am văzut ceva care m-a făcut să țip.
Pe partea lui, puțin mai jos de înotătoare, era o urmă largă de plasă. O cicatrice grosolană, ca și cum o frânghie s-ar fi înfipt odată în corp și nu l-ar fi eliberat mult timp.
Am înghețat. Totul a devenit imediat clar: acest pui a ajuns în plasele de pescuit și a scăpat ca prin minune. Dar acum era singur.
„Caută protecție”, am spus încet.
I-am întins peștele. Delfinul a luat cu grijă mâncarea și ne-a privit din nou direct în ochi. În acel moment am înțeles: are încredere în noi.
În zilele următoare a venit din nou la barcă. Am început chiar să-l așteptăm. Ne-a însoțit pe mare, s-a jucat lângă noi, a sărit în aer. Am observat că, atunci când auzea sunetul motorului, se grăbea să vină la noi.
Dar povestea a luat o întorsătură neașteptată.
Într-o dimineață, nu a mai venit. L-am așteptat, ne-am uitat atent la valuri, dar nu era nicăieri. Am simțit un gol ciudat. Ca și cum aș fi pierdut pe cineva drag.
Au trecut câteva zile. Și deodată, în depărtare, am văzut o siluetă familiară. Inima mi-a început să bată mai repede. Nu înota singur. Lângă el erau încă doi delfini. Adulți. Îi înconjurau, iar el parcă îi prezenta pe noi.
Și în acel moment am înțeles: se întorsese la ai lui. Își găsise familia.
Eu și Robert am privit în tăcere cum cei trei se îndepărtau spre orizont. Simțeam bucurie și tristețe în același timp.
Dar cel mai ciudat lucru s-a întâmplat după aceea.
După o săptămână, am ieșit din nou în larg. La un moment dat, lângă barcă au apărut delfini. Erau trei. Printre ei se afla și puiul nostru. El s-a apropiat cel mai mult, a sărit în aer și ne-a stropit cu apă de la cap până în picioare. Când a ieșit din nou la suprafață, avea în dinți o frânghie veche, o bucată de plasă. A aruncat-o direct pe bordul bărcii.
M-am uitat la acea bucată și am înțeles: era modul lui de a spune „mulțumesc”.
Au trecut deja câțiva ani de atunci. Dar uneori, când ies în larg și văd delfini sărind în depărtare, cred că printre ei se află și el. Și de fiecare dată mi se pare că el provoacă din nou și din nou lumea – și îmi amintește că chiar și cele mai mici creaturi își amintesc binele.
