Locuiesc într-un oraș mic, unde toată lumea se cunoaște. Vecinul nostru, Tom, a fost întotdeauna un om ciudat: nu comunica cu aproape nimeni, ieșea rar în curte, dar îi plăcea să se laude cu „colecția sa exotică”. El susținea că ține acasă un piton adevărat, blând și absolut inofensiv.
Eu și soția mea râdeam de asta: ziceam că dacă omul ține un șarpe, e treaba lui. Uneori, el chiar o arăta copiilor din curtea noastră — era uriașă, strălucitoare, încolăcită în cercuri. Copiii se holbau, iar adulții dădeau din cap politicos. Tom ne asigura:
„E blândă, s-a obișnuit cu mine, nu va face nimic rău”.
Dar într-o noapte am auzit un zgomot ciudat în curtea din spate. La început am crezut că e pisica. Am ieșit cu lanterna și am înghețat. Pe iarbă se târa, zvârcolindu-se, un șarpe uriaș. Am înțeles imediat că era pitonul vecinului.
Inima mi-a ajuns în picioare. Fiica mea dormea în casă. M-am repezit după lopată, dar m-am oprit: șarpele nu dădea semne de agresivitate, parcă căuta ceva. M-am întors cu grijă în casă și l-am sunat pe Tom:
— Pitonul tău e în curtea mea.
El a răspuns prea calm:
— Lasă-l acolo. Vin imediat.
Mi s-a părut ciudată această frază. Dar am așteptat. După zece minute, Tom a apărut cu un sac. S-a apropiat cu încredere de șarpe, dar acesta nu s-a repezit la el. Dimpotrivă, s-a târât spre șopron, unde țineam lucrurile vechi.
Tom s-a încruntat. Am observat că era nervos. Am deschis ușa hambarului și ceea ce am văzut m-a făcut să îngheț. În colț era un cuib întreg. Cutii, cârpe, paie — totul era în mișcare. Și acolo, în mijlocul haosului, se mișcau încă câteva șerpi. Mici, dar în mod evident nu erau domestici.
— Ce înseamnă asta? — am șoptit.
Tom a pălit.
„Ea… nu e doar un animal de companie”, a spus el. „E o femelă. Credeam că nu poate depune ouă fără un mascul. Dar m-am înșelat.”
Am dat un salt înapoi. În mintea mea totul era încurcat: se pare că în cartierul nostru nu trăia un singur șarpe, ci o întreagă familie.
„Câte sunt aici?”, am întrebat.
„Nu știu”, a răspuns el cu voce tremurândă. „Ei eclozează treptat…”
Ne-am uitat unul la altul și, în acel moment, unul dintre șerpii mici a ridicat capul și a șuierat. Tom a apucat repede pitonul, l-a aruncat în sac și a ordonat:
„Nimeni nu spune nimic. Mă ocup eu de asta.
Dar a doua zi dimineață, zvonurile se răspândiseră deja în toată curtea. Copiii îl văzuseră cărând sacul, vecinii povesteau despre sunete ciudate în timpul nopții. Iar eu mă gândeam tot timpul la un singur lucru: dacă „se ocupă” de ele, cum o va face? Le va elibera în câmp? Sau va încerca din nou să le țină în casă?
După câteva zile, am auzit din nou un foșnet în grădină. Dar de data aceasta nu era doar un singur șarpe. Erau doi. Mici, dar rapizi. Am luat lanterna și m-am uitat mai atent. Pe iarbă zăcea un obiect mic – o bucată de piele pe care o aruncă șerpii.
Am înțeles că cresc. Și că nu mai este doar o ciudățenie a vecinului. Este o amenințare.
Tom s-a justificat mult timp. Spunea că voia „să demonstreze lumii că chiar și șerpii pot fi prieteni cu oamenii”. Dar am văzut în ochii lui că nu mai controlează situația.
Și cel mai înfricoșător gând nu-mi dădea pace: dacă într-o noapte voi auzi din nou un foșnet, nu este sigur că va fi pitonul vecinului. Poate că vor fi „copiii” ei, care și-au ales o nouă casă.
Acum, când intru în grădina mea și aud cel mai mic zgomot în iarbă, mi se face frig în suflet. Pentru că știu: într-o zi vom înțelege cu toții că „animalul de companie” al vecinului a lăsat în urmă o moștenire… și nu doar în casa lui.
