Era o seară obișnuită de duminică – telefon în mână, o pătură caldă, o emisiune TV rulând în fundal și o fericire pe jumătate adormită după ziua respectivă.
Liza îi trimitea un mesaj lui Ilya – același cu care începuse recent să se întâlnească.
El a scris: „Ai fost minunat astăzi. Mulțumesc pentru seara asta.”
Ea a zâmbit și a tastat un răspuns: „Ilya, te iubesc. Mulțumesc pentru ziua de azi ❤️”
Și a apăsat pe „trimite”.
Câteva secunde mai târziu, ecranul a pâlpâit și un fior i-a străbătut stomacul.
Sub mesaj, numele destinatarului strălucea.
„Tată.”
A înlemnit.
Apoi a strigat:
„Nu! Orice, dar asta!”
Degetele i-au trecut pe ecran, ca și cum ar fi putut anula ceva ce deja trecuse în zbor.
Dar mesajul era deja acolo.
„Te iubesc. Mulțumesc pentru ziua de azi.”
Și o față zâmbitoare.
Relația Lizei cu tatăl ei fusese complicată de mult timp. Nu au existat certuri zgomotoase – doar tăcere, care s-a prelungit ani de zile.
După divorțul părinților lor, au comunicat rareori: apeluri scurte în vacanță, câteva cuvinte de felicitare, câte o întâlnire întâmplătoare.
Locuia singur, într-un apartament mic în cealaltă parte a orașului, și vorbea întotdeauna cu același calm:
„Ei bine, principalul lucru este că ești bine.”
Nu-și amintea când îi spusese ultima dată „Te iubesc”.
Poate în copilărie, când încă nu înțelegea cum oamenii devin uneori străini, chiar dacă au același nume de familie.
Au trecut cinci minute.
Zece.
Cincisprezece.
Niciun răspuns.
Deja regretase de o sută de ori că trimisese mesaje cuiva astăzi.
Și apoi – un scurt semnal de alarmă.
S-a uitat la ecran.
Un mesaj de la el.
„Credeam că nimeni nu-mi mai trimitea mesaje așa.”
O frază simplă. Fără emoticoane. Fără puncte. Dar acele șase cuvinte conțineau totul: singurătate, amintiri, recunoștință, o tristețe caldă.
Liza a stat mult timp, holbându-se la ecran, incapabilă să scrie nimic.
Era ca și cum cineva tocmai ar fi deschis ușor o ușă care fusese închisă ani de zile.
A tastat:
„Tată, a fost un accident. Dar acum e real.”
Răspunsul lui a venit aproape imediat:
„Și sunt încă fericită.”
A doua zi a sunat.
La început, conversația a fost precaută, cu pauze.
Despre vreme, despre pisică, despre muncă.
Apoi, cumva, a curs:
„Îți amintești cum am mers la mare când aveai nouă ani?”, a întrebat el.
„Desigur. Ți-ai pierdut ochelarii în valuri.”
„Și ți-ai pierdut primul costum de baie.”
Au râs.
Nu mai râseseră așa de mult timp.
Din ziua aceea, au început să-și scrie aproape în fiecare seară. I-a trimis fotografii cu lucruri vechi pe care încă le mai avea – cana ei din copilărie, o carte poștală adresată „Tati” cu litere strâmbe.
Ea i-a trimis desenele, ceaiul de seară, priveliștea de la fereastră.
Uneori doar o față zâmbitoare.
Uneori doar un cuvânt: „Mulțumesc”.
Câteva săptămâni mai târziu, el a scris:
„Bună, fiică. Te iubesc”.
Liza stătea în bucătărie, ținând telefonul în mână și zâmbind.
Inima i s-a simțit brusc ușoară și caldă, ca și cum gheața din interiorul ei s-ar fi topit în sfârșit după atâția ani.
Și și-a dat seama:
Uneori, cel mai bun mesaj este cel pe care îl trimitem „persoanei greșite”.
Pentru că este cel care ajunge acolo unde a fost așteptat de mult timp.
