Această stație de autobuz era mereu aglomerată.
Școlari grăbiți spre ore. Femei cu genți. Bărbați obosiți după tură.
Și – mereu aceeași persoană.
Un bărbat în vârstă cu părul gri, o șapcă decolorată și o haină veche.
În fiecare dimineață, fix la șapte și jumătate, venea cu o stropitoare mică de plastic și uda un copac chiar la marginea stației de autobuz.
Copacul era scund, tânăr – cu un trunchi subțire, încă susținut de un băț legat de el.
Sute de oameni treceau pe acolo, dar el nu vorbea niciodată cu nimeni. Pur și simplu uda, făcea semn cu capul spre copac și pleca.
„Iar bătrânul ăla”, șoptiseră adolescenții.
„Evident, nu are nimic mai bun de făcut”, chicoti șoferul de autobuz.
Dar tot venea. În fiecare zi. Pe orice vreme. Chiar și iarna – aducea o sticlă de apă caldă și o turna pe jos.
Într-o zi, o tânără care aștepta autobuzul în apropiere în fiecare dimineață nu a mai suportat.
„Scuzați-mă”, a spus ea, „de ce faceți asta? E doar un copac.”
El a zâmbit. Încet.
„Doar un copac… pentru tine.”
Era jenată, dar nu a mai pus nicio întrebare.
Dar a început să observe: când s-a apropiat, împrejurimile păreau să se lumineze.
Chiar și oamenii erau mai puțin iritați; autobuzele au ajuns la timp.
Într-o zi, bărbatul nu a apărut.
Apoi, în altă zi.
O săptămână mai târziu, copacul a început să se ofilească.
Femeia, aceeași care întrebase mai devreme, a adus apă singură.
Și a observat: îngropată sub rădăcinile copacului, sub pământ, era o piatră mică.
Zgâriată pe ea, cu litere abia vizibile, era scrisă următoarea:
„Casa mea era aici. 1979.”
Stătea în picioare cu stropitoarea în mână și a înțeles brusc totul.
Mai târziu, o vecină i-a spus că într-adevăr a existat odată o casă în acest loc. El a ars într-un incendiu acum patruzeci de ani.
Bărbatul și-a pierdut soția și fiul.
Și când stația de autobuz a fost construită ani mai târziu, a plantat un copac aici.
Doar pentru ca ceva viu să crească din nou în locul unde odinioară fusese viață.
Acum copacul a crescut.
În fiecare dimineață, cineva care trece pe acolo îl udă.
Nu din milă, ci din respect.
Și oamenii nu-l mai numesc pe acel bătrân ciudat.
Pur și simplu se uită la copac și dau din cap în tăcere.
Pentru că acum știu:
uneori amintirile prind rădăcini acolo unde odinioară ardea o inimă.
