Când fiica mea de șapte ani, Kira, a adus acasă un borcan care conținea un șarpe mic și gri, aproape că am țipat.
„Mamă, uite!”, a spus ea bucuroasă, ținând borcanul aproape de față. „E foarte bun! Nu mușcă.”
M-am retras. Încolăcit în borcan era un șarpe subțire, abia vizibil. Ochii lui erau niște mărgele mici, iar limba îi pâlpâia ca un fir.
„Kira, ai nebun? E un șarpe! De unde l-ai luat?”
„În poiană, înghețat. Nu-l puteam lăsa!”
Am vrut să arunc borcanul peste gard, dar Kira m-a implorat, aproape în lacrimi. Era ceva în ochii ei – încredere, tandrețe, hotărâre.
Am cedat. Soțul meu a construit un mic terariu dintr-un acvariu vechi, l-a umplut cu nisip și a așezat o creangă. Kira a numit șarpele Luna.
În fiecare dimineață, se trezea înaintea tuturor, o hrănea cu insecte mici și îi vorbea ca și cum ar fi fost o prietenă:
„Nu-ți fie teamă, Luna, e în siguranță aici.”
Uneori mă surprindeam ascultând aceste conversații și mă simțeam ciudat de calmă.
Câteva săptămâni mai târziu, Luna a crescut, dar a rămas liniștită. Abia se mișca, ridicând capul doar când se apropia Kira.
Chiar ne-am obișnuit cu ea. Oaspeții se fereau, dar Kira era mândră:
„Am un prieten și nu va face rău nimănui.”
Totul s-a schimbat peste noapte.
Bătea un vânt puternic. Casa scârțâia ca o corabie veche. Soțul meu și cu mine dormeam când, deodată, am auzit un zgomot surd. Apoi un trosnet, iar Kira a țipat.
Am sărit din pat și am alergat în camera copiilor. Ușa s-a deschis larg și am înlemnit.
Un șarpe mare se zvârcolea în mijlocul camerei, lângă pat. Unul gros, cu pete întunecate pe spate – o viperă. Luna șuiera pe podeaua din apropiere, întinsă ca o săgeată. Kira stătea în colț, palidă, tremurând, dar nevătămată.
Abia am reușit să prind copilul când vipera s-a repezit înainte. Dar Luna s-a repezit prima. Totul s-a întâmplat într-o clipă: un șuierat, o lovitură scurtă, apoi tăcere. Ambii șerpi zăceau nemișcați pe podea.
Am chemat echipa de salvare. Au inspectat locul și au spus că o viperă mare se târîse din pădure printr-o crăpătură din fundație.
„Micuțul tău a protejat copilul”, a spus unul dintre ei uimit. „Rareori vezi așa ceva.”
Luna a supraviețuit. Vipera nu. Am mutat-o la grădina zoologică pentru ca Kira să o poată vizita.
A doua zi dimineață, când am intrat în camera fiicei mele, am văzut-o stând pe pat, ținând în mână un borcan cu apă proaspătă.
„Mamă”, a spus ea, „nu este doar un șarpe. Ne-a înțeles.”
Nu știam ce să spun. De atunci încolo, nimeni din casa noastră nu s-a mai temut de șerpi. Kira a început chiar să citească cărți despre reptile și să le deseneze.
O lună mai târziu, am observat că cineva săpase o mică groapă lângă casă, unde era crăpătura. Înăuntru era o piele veche de șarpe. Kira a scos-o cu grijă, ca pe o comoară.
„Uite, mamă”, a șoptit ea, „e din nou nouă.”
Acum Luna este un simbol în casa noastră. Am agățat pielea ei lepădată într-o ramă în camera copiilor. Toți cei care vin pe la noi întreabă: „De ce? E un șarpe.”
Și eu răspund: „Este o amintire că uneori bunătatea vine în cele mai neașteptate forme.”
Și de fiecare dată când o văd pe Luna mișcându-se în terariul ei, îmi amintesc de acea noapte. Și mă gândesc: poate că în acel moment, nu noi am fost cei care au salvat-o, ci ea ne-a salvat pe noi.
