Serghei, un taximetrist, conducea prin oraș de ani de zile, cunoscând fiecare stradă, fiecare colțișor. Mașina lui devenise o a doua casă, iar pasagerii săi făceau parte dintr-un șir nesfârșit de povești. În ziua aceea, totul a început ca de obicei: soarele strălucitor se reflecta în geamuri, oamenii se grăbeau să-și vadă de treburile lor, orașul zumzăia de ziua lui obișnuită.
A luat un taxi în fața bibliotecii universității. O fată de vreo douăzeci de ani s-a apropiat de mașină, cărând un rucsac. Avea părul lung, o privire serioasă și o ușoară oboseală în mișcări. L-a salutat politicos și i-a dat adresa. Serghei, ca întotdeauna, a dat din cap și a pornit aparatul de taxat.
Călătoria a început în tăcere. Dar după câteva minute, fata a vorbit. Vocea ei era neașteptat de familiară. Nu era că ar fi înțeles-o imediat – mai degrabă, ceva adânc în interiorul lui s-a mișcat. Semăna prea mult cu intonațiile pe care le auzise cu ani în urmă, într-o perioadă complet diferită.
Serghei și-a aruncat o privire în oglinda retrovizoare spre pasagera sa. Trăsăturile feței… pomeții… chiar și obiceiul de a-și mușca buza când se uita pe geam. Inima i s-a strâns.
Odată, acum cincisprezece ani, își pierduse fiica. După un divorț, soția sa se mutase în alt oraș, rupând toate legăturile. Nu avea rost să intenteze acțiuni în justiție, iar Serghei a rămas doar cu o fotografie – o fetiță într-o rochie roz, râzând pe un leagăn.
A alungat gândul: „Nu, nu se poate.” Dar cu cât mergeau mai departe, cu atât anxietatea lui se transforma în certitudine.
„Scuzați-mă”, a spus el cu precauție, „de cât timp locuiți în orașul ăsta?”
„Toată viața”, a răspuns fata, cu ochii ațintiți asupra drumului de afară. „Deși nu-mi amintesc prea multe despre copilăria mea. Mama vorbea rareori despre asta.”
Mâinile lui Serghei tremurau pe volan. A înghițit în sec, de teamă să mai pună o întrebare, dar cuvintele i-au ieșit din gură:
„Îl cunoașteți pe tatăl dumneavoastră?”
Fata a tăcut. O tăcere s-a lăsat, în care se auzea doar vuietul motorului și zgomotul străzii de afară. În cele din urmă, ea a spus încet:
„Mama spunea mereu că ne-a abandonat. Dar uneori credeam că nu este adevărat.”
Aceste cuvinte l-au lovit pe Serghei ca un ciocan. Respirația i s-a oprit în gât. Și-a amintit de scrisorile la care fuseseră returnate, de apelurile la care nimeni nu răspundea. Nu o abandonase – pur și simplu fusese șters din viața fiicei sale.
Au oprit la adresa ei. Fata a scos banii, dar, observând că mâinile taximetristului tremurau, s-a oprit.
„Ești bine?”
Serghei s-a uitat la ea și și-a dat seama că nu mai putea rămâne tăcut. Vocea îi tremura trădător:
„Ai… o cicatrice mică deasupra sprâncenei. Ai căzut când aveai trei ani.” Te-am ținut în brațe atunci și te-am dus la spital.
Fata s-a întors brusc. Ochii i s-au mărit.
„De unde știi asta?”
Nu a mai putut suporta. Și-a scos portofelul zdrențuit din buzunar și a scos o fotografie veche și decolorată. În ea era o fetiță într-o rochie roz pe un leagăn.
„Pentru că eram eu”, a spus el. „Sunt tatăl tău.”
Lumea a încremenit. Fata și-a dus palma la buze, ochii umplându-i-se de lacrimi. Ani de minciuni s-au năruit într-o clipă.
Soarele lumina strada, trecătorii treceau, fără să știe că o poveste de-o viață se desfășura în mașina parcată pe marginea drumului.
Nu a găsit cuvintele imediat, dar vocea ei suna de parcă l-ar fi așteptat toată viața:
„Tată?”
Și în acel moment, Serghei și-a dat seama: toți anii de durere și gol meritau să audă din nou acel cuvânt.
