Anna lucrase ca medic veterinar timp de peste zece ani. În acest timp, văzuse multe – câini, pisici, vulpi, chiar și un raton adus de la circ. Dar acea zi de la sfârșitul lunii august era una pe care nu o va uita niciodată.
Era o seară fierbinte. Clinica se închidea imediat când Anna a auzit un sunet ciudat venind din parcare. La început, a crezut că era o pisică care mieuna undeva sub capotă. Dar sunetul era diferit – nu chiar felin. Era strident, răgușit, ca și cum cineva se sufoca și striga după ajutor.
Anna a ieșit în curte. Mașinile stăteau rând după rând, și doar una – o minivan veche cu geamuri fumurii – emana acest strigăt.
S-a apropiat, cu inima bătându-i puternic în piept.
„Hei! Este cineva acolo?”, a strigat ea.
Răspunsul a fost un suspin subțire, aproape uman.
Anna a tras de mâner – portbagajul era încuiat. Apoi a ocolit mașina, s-a uitat înăuntru pe geam… și s-a retras. Ceva se mișca pe podea, înfășurat într-un prosop ud.
A sunat repede la 911 și a spus: „Sunt Anna, veterinara. Există o mașină parcată în parcarea clinicii. Înăuntru… pare să fie o creatură vie.”
Câteva minute mai târziu, a sosit poliția. Când au deschis portbagajul, toată lumea a înlemnit.
Acolo zăcea un pui de delfin – mic, albastru-gri, cu pielea uscată și respirație abia perceptibilă.
În jurul lui se aflau sticle de plastic cu apă, cârpe, niște frânghii și o plasă ciudată.
„O, Doamne…” a șoptit Anna. „E un pui de delfin!”
Poliția a făcut schimb de priviri.
Mai târziu s-a descoperit că braconierii încercau să introducă ilegal puiul pe piața neagră – pentru un „delfinariu” privat. Potrivit martorilor oculari, mama delfinului a înotat lângă țărm mult timp după ce barca plecase.
Anna nu-l putea privi fără lacrimi. El plângea încet, ca și cum ar fi strigat-o, neștiind unde se afla.
În seara aceea, clinica veterinară s-a transformat într-un spital improvizat.
Anna și colegii ei au umplut cada cu apă de mare caldă – cât au putut – au adăugat sare de mare, monitorizând temperatura. Bebelușul abia s-a mișcat. Dar când ea și-a trecut ușor mâna pe spatele lui, el a fluierat scurt – ca și cum i-ar fi răspuns.
„Ține-te bine, iubito”, a șoptit ea. „Totul va fi bine.”
O zi mai târziu, voluntarii de la centrul marin au aflat de descoperire. Au sosit cu echipament și un recipient special refrigerat.
Înainte să-l ia, Anna s-a aplecat din nou peste el.
Puiul de delfin s-a ridicat brusc în șezut și… a scos un scurt țipăt, ca un strigăt de recunoștință.
„Ai auzit asta?” „Unul dintre salvatori a fost surprins. «Parcă ar spune «mulțumesc».”
Anna a zâmbit.
«Și eu am crezut la fel.»
Au trecut câteva luni.
Într-o zi de toamnă, Anna a primit o scrisoare de la centrul marin.
Înăuntru era o fotografie: același pui, acum sănătos, jucându-se în lagună cu alții.
Și legenda:
«Înoată lângă mama lui. L-am numit Anik – în onoarea ta.»
Anna a stat mult timp cu scrisoarea, neputând să-și stăpânească lacrimile.
S-a uitat pe fereastră la cerul cenușiu, a zâmbit și a spus încet:
«Mulțumesc, micuțule. Acum plângi doar de bucurie.»”
