Ploua de dimineață devreme. Tot, rece, cu rafale ocazionale de vânt care îmi suflau frunze ude și miros de umezeală în față.
Orașul era gri, strălucind de bălți și luminițe din vitrine.
Mă întorceam acasă târziu seara, cu o pungă de cumpărături și gânduri la ceai fierbinte. Când am întors colțul, am auzit un scârțâit ușor. Abia auzit prin ploaie, dar insistent, ca și cum cineva m-ar fi strigat disperat.
Stătea sub mașină – mic, tremurând, acoperit de noroi și apă. Ochii lui erau ca două beculețe minuscule, reflectând totul: frică, frig și speranță.
M-am aplecat și i-am întins mâna. Nu a fugit. Doar s-a uitat la mine, ca și cum ar fi înțeles deja că eu eram șansa lui.
L-am înfășurat într-o eșarfă și l-am strâns la piept. Era ușor, aproape imponderabil, dar s-a încălzit instantaneu. Nu a scos niciun sunet tot drumul spre casă – doar a respirat încet.
Acasă, l-am uscat cu un uscător de păr, i-am dat niște lapte și am pus un prosop în cutie. A adormit imediat – ghemuit, ca și cum în sfârșit nu ar fi putut să-i mai fie frică. M-am așezat lângă el, ascultându-l cum sforăie și am zâmbit.
După o săptămână, aproape că mă obișnuisem cu prezența lui.
Mă privea din fiecare colț, se întindea lângă mine când citeam și se ridica când mă mișcam.
O mică creatură care părea să știe ce înseamnă să fii salvat.
Și apoi – în noaptea aceea.
M-am trezit cu el mieunând. Tare, strident, ca niciodată. A sărit pe pat, m-a zgâriat pe braț, a tras de pătură.
La început, nu am înțeles – doar un sunet somnoros, iritat. Și apoi – mirosul. Acru, amar, ca și cum cineva ar fi ars cauciuc.
Am sărit în sus.
Bucătăria era plină de fum. Un aparat electric făcuse scurtcircuit. Încă un minut și flăcările ar fi ajuns la perdele.
Am reușit. Am oprit totul și am deschis ferestrele. Am stat desculț în mijlocul bucătăriei, tremurând nu de frig, ci de la conștientizarea realității.
Stătea lângă ușă, cu coada înfășurată în jurul labelor.
Doar privea – calm, ca și cum ar fi știut că făcuse ce trebuia.
M-am dus și l-am ridicat. Inima îmi bătea cu putere undeva în gât.
Am șoptit: „Acum suntem chit.”
De atunci, a dormit mereu lângă mine. Uneori mă trezesc mai devreme și mă uit la el. Și mă gândesc: uneori soarta vine în ploaie,
ud și tremurând, dar soarta este cea care mai târziu îți salvează viața.
