O dimineață fierbinte de vară învăluia orașul. Autobuzul se târa încet pe străzi, aerul era dens și înăbușitor, iar soarele inunda interiorul cu raze aurii. Geamurile erau ușor deschise, dar o briză fierbinte nu făcea decât să intensifice căldura.
Oamenii tăceau, așteptând oprirea. Unii își răsfoiau nervoși telefoanele, alții moțăiau, alții se evantaiau cu ziare.
La o stație, s-a urcat o femeie. Purta o rochie veche, decolorată și sandale uzate. Îmbrăcămintea ei părea ponosită printre pasagerii în cămăși strălucitoare de vară și rochii lejere. Și-a coborât în liniște ochii și a ocupat un loc liber lângă fereastră.
Mai mulți oameni au schimbat imediat priviri. Un tânăr a chicotit zgomotos:
„Uite, arată ca o cerșetoare de la piață care tocmai a intrat. Poate că nici măcar nu și-a plătit biletul?”
Un râs înăbușit a răsunat din autobuz. Femeia s-a înroșit și și-a strâns geanta veche la piept. Lumina soarelui care pătrundea prin geam îi lumina fața și sclipirea de umezeală din ochii ei.
Un alt pasager a adăugat rânjind: „Nu ar trebui să lași oameni ca ăștia să se apropie de autobuz. Duhnește a sărăcie.”
Tăcerea a devenit insuportabilă. Aerul cald părea să înghețe; pasagerii s-au întors, prefăcându-se că nu aud.
Femeia nu a scos un cuvânt. S-a uitat pe fereastră la casele însorite care treceau pe lângă ele, încercând să-și stăpânească lacrimile. Dar mâinile îi tremurau trădător.
Și dintr-o dată, un bărbat s-a ridicat din ultimul rând. Cămașa îi era udă de transpirație, dar nu se citea oboseală în privirea lui – doar hotărâre. A pășit înainte și a spus ferm: „Destul.”
Autobuzul a încremenit. Lumina soarelui prin geamul lateral i-a căzut direct pe față, făcându-l să iasă în evidență față de restul.
„Ar trebui să-ți fie rușine”, a spus el, privindu-și jignitorii direct în ochi. „Hainele vechi nu sunt o rușine. Rușinea sunt cuvintele tale.”
Autobuzul a devenit atât de liniștit încât se auzea chiar și scrâșnetul frânelor undeva. Infractorii și-au coborât privirile, liniștindu-se, ca și cum ar fi fost ghemuiți în scaunele lor.
Femeia a ridicat privirea și a întâlnit privirea bărbatului. Lacrimi de recunoștință îi străluceau în ochi. A șoptit încet: „Mulțumesc…”
Bărbatul a dat din cap și s-a întors la locul său. Dar întregul autobuz se schimbase deja. Oamenii au încetat să-și mai ferească privirea – acum o priveau pe femeie nu cu batjocură, ci cu respect.
Autobuzul a continuat să meargă, pe străzile scăldate în soare. Și lumina caldă de vară care cădea prin geamuri nu mai părea sufocantă. Pentru femeie, a devenit o rază de speranță – o amintire că până și în cele mai dificile momente, se poate găsi cineva dispus să-i stea alături.
