O dimineață rece învăluia orfelinatul într-o ceață cenușie. Învățătoarea de serviciu a ieșit în curte să verifice poarta și a observat brusc un mic pachet chiar la intrare. Inima i s-a strâns – un bebeluș zăcea într-o pătură.
Copilul plângea în liniște, mânuțele sale mici abia vizibile de sub material. Dar mai era ceva în apropiere: o bucată de hârtie împăturită în patru, băgată cu grijă în colțul păturii.
Învățătoarea a ridicat cu grijă bebelușul și a desfăcut scrisoarea cu cealaltă mână. Literele erau neuniforme, iar pe alocuri, lacrimile pătaseră cerneala.
„Vă implor… păstrați-i dragoste fiului meu. Nu am ocazia să-l cresc, dar vă implor – să nu creadă niciodată că este nedorit.”
Lacrimile i-au umplut ochii femeii. S-a chinuit să termine scrisoarea:
„Îl părăsesc nu pentru că nu-l iubesc. Plec pentru că așa e mai bine pentru el. Spune-i când va crește mare: mama lui l-a iubit întotdeauna.”
Profesoara a strâns copilul la piept. Colegii ei s-au adunat în apropiere, neputând să-și stăpânească și ei lacrimile. Nimeni nu se aștepta să vadă atâta durere și iubire în această scrisoare.
Bebelușul s-a mișcat, iar plânsul său ușor a spart liniștea curții de dimineață. Femeile au schimbat priviri și au înțeles imediat: acesta nu era doar un alt copil abandonat. Acesta era un copil pentru care o mamă își dăduse o parte din suflet.
Și profesoarele mai mari s-au adunat. Unele au încercat să rămână ferme, dar ochii le trădau lacrimi. Altele au șoptit rugăciuni, ținând mânuța mică a copilului.
Una dintre femei a observat: scrisoarea era scrisă pe hârtie scumpă, iar scrisul, deși tremurând, aparținea în mod clar unei persoane educate. Asta însemna un singur lucru: mama s-ar putea să nu fie cine s-ar putea crede.
„Cine știe ce se ascunde în spatele acestei povești”, a spus asistenta-șefă. „Poate că este un sacrificiu de dragul copilului nenăscut sau poate un pas disperat. Dar un lucru este clar: există dragoste în ea.”
Bebelușul a fost hrănit și înfășurat într-o pătură nouă. A adormit liniștit, ca și cum ar fi simțit prezența unor oameni gata să aibă grijă de el.
Dar au continuat să țină scrisoarea în mâini. Părea să emane o energie specială, ca și cum sufletul mamei ar fi înghețat în fiecare scrisoare.
Din acea zi, îngrijitorii au decis să o păstreze ca testament. Niciunul dintre ei nu și-a permis să trateze acest copil cu indiferență.
Ani mai târziu, când a crescut, i-au arătat scrisoarea. Și în acel moment, copilul și-a dat seama pentru prima dată: viața lui începuse cu sacrificiu, dar nu cu abandon.
Chiar și când a devenit adult, scrisoarea a continuat să fie prețuită ca o relicvă sacră. Era un simbol nu numai al iubirii materne, ci și al faptului că uneori cele mai dificile decizii se nasc din emoție pură.
Decenii mai târziu, scrisoarea a fost păstrată în seiful orfelinatului ca o reamintire: dragostea nu moare niciodată, chiar și atunci când un drum desparte mamă și copil.
