Noaptea, vechiul muzeu al orașului dormea ca cineva care trăise un secol. Coridoarele se pierdeau în întuneric, unde fiecare pas răsuna. Picturile antice atârnau nemișcate, ca și cum ar fi ascultat ploaia bătând în geamuri.
Curatorul, Harold Bennett, moțăia în biroul său, într-un scaun vechi cu tapițerie ruptă. Lucrase aici de peste treizeci de ani și părea să cunoască acest muzeu la fel de bine ca el însuși. Uneori, noaptea, își imagina pereții respirând ușor,
și statuile de bronz întorcându-și capetele în timp ce ațipea.
Sub podea, printre țevi și praf, trăia un mic șobolan gri. Nimeni nu știa exact de unde venea,
dar Harold îl observase de câteva ori – o bucată gri care se plimba printre rafturile arhivelor. Nu l-a alungat.
Întotdeauna există loc pentru altcineva într-o clădire veche.
În noaptea aceea, vântul urla în țevi și afară începea să plouă. Șobolanul alerga prin pasajele familiare, căutând un colț uscat,
și dintr-o dată observase un fir subțire și strălucitor care sclipea în lumina slabă a lămpii din spatele grătarului.
S-a oprit, a devenit precaută, apoi s-a întins – doar din obișnuință, dinții ei abia atingând izolația.
S-a auzit un scurt trosnet, o străfulgerare – și apoi tăcere.
O secundă mai târziu, o sirenă a urlat. Undeva pe hol, s-au aprins lumini roșii, iar apa a început să picure din tavan, împrăștiindu-se într-o ceață subțire ca ceața dimineții. Sistemul automat de alarmă de incendiu s-a activat.
Harold a sărit, a aruncat pătura din poală, a înșfăcat o lanternă și a fugit pe hol. Se simțea un miros slab, aproape imperceptibil, dar alarmant de ars. În colțul îndepărtat al panoului electric, firele scânteiau. Dacă sistemul nu ar fi funcționat, flăcările ar fi cuprins podelele de lemn în câteva minute.
Când au sosit pompierii, totul era deja sub control. Au spus că a fost un miracol că au ajuns la timp. Harold stătea la intrare, privind aburul ridicându-se de pe podeaua udă și, dintr-un anumit motiv, nu se gândea la foc, ci la mica creatură care ar fi putut salva totul din greșeală.
Dimineața, se plimba pe holuri. Aerul mirosea a umezeală și cenușă, soarele se revărsa prin ferestrele înnorate. A observat mișcare sub scări. Acolo, în umbră, stătea el – un mic șobolan gri, ud și tremurând, iar lângă el, o bucată de sârmă mestecată.
S-a ghemuit. S-a uitat la el și a spus brusc încet: „Ei bine, micuțule… chiar ne-ai salvat.”
L-a ridicat cu grijă, l-a înfășurat într-o cârpă și l-a dus în biroul său. L-a pus într-o cutie de hârtie și a pus lângă ea o farfurie cu apă și o firimitură de pâine.
Muzeul se trezea. Mirosea a praf și soare, apa strălucea pe parchet ca sticla și părea că vechile picturi de pe pereți priveau cu recunoștință.
Harold stătea la masă, iar salvatorul său sforăia în liniște lângă el. Zâmbi, pentru prima dată în mulți ani – calm, sincer.
Uneori, miracolele se întâmplă nu pentru că le aștepți. Ci pentru că cineva – chiar și cel mai mic – pur și simplu s-a întâmplat să fie la locul potrivit la momentul potrivit.
