Maria nu avusese niciodată un câine mare. Locuia singură, iar toți prietenii ei au sfătuit-o să-și ia un ciobănesc german sau cel puțin un labrador pentru protecție. Dar inima îi spunea altceva: a ales un pui mic, cu blană albă, urechi pufoase și ochi blânzi. L-a numit Bruno.
„Ce o să faci cu el?” au râs vecinii. „Arată mai mult ca o jucărie decât ca un câine de pază. Nici măcar nu ar speria o pisică de pe pervaz!”
Maria doar a zâmbit. Știa că Bruno era special. El îi simțea întotdeauna starea de spirit, alergând spre ea dacă plângea și dând din coadă vesel când râdea.
Șase luni mai târziu, Maria și prietenii ei au mers într-un parc safari. Acolo, au putut merge în jeep-uri speciale și observa animale aproape în sălbăticie. L-a luat pe Bruno cu ea, crezând că puiul va dormi pur și simplu în poala ei.
Dar lucrurile au mers prost.
Când grupul s-a oprit lângă un desiș de salcâmi pentru a privi antilopele, un răget teribil s-a auzit brusc. Un leu uriaș – stăpânul acestei zone – a ieșit din tufișuri. Angajații parcului au strigat, avertizându-i pe toți să rămână în mașină. Dar chiar în acel moment, Bruno s-a răsucit din brațele Mariei și a sărit la pământ.
Maria a țipat, cu inima strânsă: cățelușul ei mic era chiar în fața regelui animalelor.
Leul a făcut câțiva pași înainte. Coama i se legăna în vânt, ochii îi sclipeau, iar răgetul său a străpuns liniștea. Toată lumea se aștepta la un singur lucru – ca într-o secundă să se năpustească asupra cățelușului.
Maria și-a acoperit fața cu mâinile, incapabilă să suporte să privească.
Și dintr-o dată – un lătrat puternic, disperat, a răsunat. Bruno și-a ridicat capul și a izbucnit în vocea lui ascuțită de cățeluș. Nu a alergat, nu și-a băgat coada între picioare, ci, dimpotrivă, a sărit în sus și în jos, ca și cum ar fi provocat o fiară uriașă.
Mulțimea din jeepuri a înlemnit. Leul s-a oprit. Ochii lui s-au întâlnit cu cei ai cățelușului. Părea că lumea stătea în loc în acel moment: un prădător uriaș și un protector minuscul.
O secundă… două… Leul a făcut încet un pas înapoi. Apoi încă unul. Răgetul său s-a transformat într-un mârâit și, în cele din urmă, s-a întors și s-a retras înapoi în tufișuri.
Toată lumea a gâfâit. Angajații parcului s-au privit unii pe alții, nevenindu-le să-și creadă ochilor. Maria l-a luat pe Bruno și l-a îmbrățișat la piept. Mâinile îi tremurau, lacrimile îi curgeau pe obraji, iar inima îi bătea cu putere de parcă ar fi pe cale să explodeze.
În ziua aceea, toți cei de acolo au înțeles un lucru simplu: curajul nu se măsoară după dimensiunea corpului, ci după puterea inimii.
Și micul cățeluș Bruno a devenit o legendă a parcului safari.
