Într-un mic sat din nordul Europei, viața curgea liniștit și măsurat. Oamenii se cunoșteau de generații, aproape că nu existau străini, iar fiecare sunet de pe stradă era instantaneu recognoscibil. Dar într-o zi, un nou mister a apărut printre localnici.
În fiecare seară, exact la apusul soarelui, un cal venea la casa abandonată a bătrânului fermier Peter. Ieșea din pădure, mergea încet pe cărarea de piatră și se oprea la poartă. Pășea prin curte câteva minute, tropăia cu copita în pământ și aștepta, cu capul plecat.
Casa stătuse goală de zece ani. Peter murise subit, nu avea copii, iar rudele lui se mutaseră de mult. De atunci, ferestrele erau acoperite de pânze de păianjen, ușile erau deformate, iar grădina devenise o pată de buruieni. Nimeni nu se ducea acolo – amintirea unui om atât de respectat era prea tristă.
La început, locuitorii au crezut că calul pur și simplu scăpase de pe pășune. A fost prinsă și dusă înapoi de mai multe ori. Dar în seara următoare stătea din nou la poartă. Așteptând din nou.
„E calul lui Peter”, a șoptit bătrâna Martha, care și-l amintea pe fermier când era tânăr. „Se întoarce unde era stăpânul lui.”
Oamenii au ridicat din umeri, dar anxietatea lor a crescut.
Copiii au început să se teamă să treacă pe lângă casă după apusul soarelui. Spuneau că puteau auzi zgomotul copitelor chiar sub ferestre noaptea, chiar și atunci când calul nu era vizibil. Cineva a susținut că a văzut animalul plecându-și capul spre ușă, ca și cum ar fi așteptat să i se deschidă.
Într-o seară, o fată pe nume Lena s-a îndrăznit să se apropie. Ținea un felinar în mâini, cu inima bătându-i puternic. Calul stătea la verandă, privind direct spre ușă. Vântul îi zbârlea coama, iar ochii lui reflectau lumina felinarului.
Lena s-a uitat cu prudență pe fereastră. Totul înăuntru era acoperit de praf. Un castron cu furaje stătea pe masă, gol și uscat. Iar pe perete atârna vechiul ham pe care Peter îl folosea în fiecare zi.
La această ușă se întorcea calul iar și iar. Își aștepta stăpânul.
Localnicii au încetat să mai încerce să-l ia. Sătenii au adus fân și apă, dar animalul a rămas mereu la casa lui Peter.
Lunile au trecut. Iarna, în zăpadă și frig, tot venea. Primăvara, stătea din nou lângă poartă, tropăind din copită și holbându-se la ușă.
Oamenii s-au obișnuit, dar de fiecare dată când treceau pe acolo, simțeau un sentiment ciudat. Părea că Peter însuși, împreună cu calul, nu-și părăseau casa.
Și în liniștea satului, seara, același sunet răsuna – trosnetul gol și singuratic al copitelor.
Un sunet care semăna cel mai mult cu anticiparea.
