Viața în această clădire veche era de rutină și plictisitoare. Liftul era stricat, becurile pâlpâiau, iar vecinii se certau despre gunoi și reparații. Nimeni nu acorda nicio atenție deosebită – până când au început să se întâmple lucruri ciudate.
În fiecare dimineață, locuitorii observau același lucru: un stol de porumbei se aduna la aceeași fereastră de la etajul trei. Păsările se cocoțau pe pervaz, pluteau în apropiere și păreau să aștepte ceva. Chiar și atunci când încercau să-i disperseze, se întorceau iar și iar. Oamenii râdeau, spunând că și-au găsit o „cantină pentru porumbei”. Dar zi de zi, scena se repeta, iar tensiunea creștea.
Unii locuitori au început să speculeze. Unii susțineau că o bătrână locuia acolo și le hrănea pe păsări cu pâine. Alții șopteau că nimeni nu mai fusese în apartament de mult timp și că altceva părea să atragă porumbeii. Atmosfera din hol devenea din ce în ce mai neliniștită: păsările zburau în cerc, bătând din aripi atât de tare încât le puteau auzi chiar și noaptea.
Într-o zi, vecinii au decis să afle adevărul. Mai mulți oameni s-au apropiat de ușa apartamentului. Au bătut și au așteptat, dar nu a primit niciun răspuns. Apoi, cineva și-a făcut curaj și a sugerat să se uite pe fereastră din curte. Oamenii au înconjurat clădirea, s-au oprit sub fereastră, au ridicat tocul și s-au uitat cu prudență înăuntru.
În cameră se afla o masă veche de lemn, plină de hârtii. Pe pervazul ferestrei erau zeci de plicuri galbene. Păsările se cocoțau chiar pe ele, ca și cum ar fi știut că se află ceva important înăuntru. Locatarii nu și-au putut crede ochilor când au văzut că plicurile erau pline de scrisori – unele vechi, cu timbre decolorate, adresate unor persoane diferite.
Mai târziu s-a descoperit că proprietarul apartamentului era un poștaș care dispăruse cu mulți ani în urmă. În loc să livreze scrisori, le depozita în secret în casa sa. Se pare că a dresat porumbeii să poarte bilețele mici – în cameră au fost găsite mai multe capsule mici cu mesaje.
Povestea a făcut valuri în tot cartierul. Locuitorilor nu le venea să creadă că corespondența altcuiva fusese păstrată sub nasul lor în toți acești ani și că porumbeii o păziseră literalmente, întorcându-se iar și iar la fereastră.
Și de atunci, când păsările dau din nou târcoale casei dimineața, oamenii schimbă doar priviri. La urma urmei, nimeni nu a înțeles vreodată pe deplin ce anume ținea stolul la acea fereastră – mirosul de hârtie, amintirea proprietarului lor… sau altceva.
