Viața în orășelul acesta curgea încet și plictisitor. Toată lumea se cunoștea, iar orice veste era discutată săptămâni întregi. Dar într-o zi, o scenă ciudată a atras atenția locuitorilor: un câine a apărut la vechea fântână abandonată de mult timp.
La început, trecătorii nu s-au gândit deloc la asta. Dar, cu fiecare zi care trecea, devenea clar că nu era o simplă coincidență. Un câine ciobănesc mare nu părăsea niciodată fântâna, nici ziua, nici noaptea. Urletul său era atât de prelungit și jalnic încât chiar și cei mai indiferenți locuitori începeau să tresară la auzul sunetelor. Nu se simțea agresivitate în privirea lui – doar disperare și anxietate.
Oamenii au început să șoptească. Unii au sugerat că un pisoi sau alt animal era blocat în fântână. Alții au susținut că, deși câinele își pierduse puii, îi putea simți acolo. Bătrânii își aminteau de zvonuri străvechi: această fântână fusese odată considerată un loc „necurat” și de aceea fusese sigilată cu zeci de ani în urmă.
Dar cu cât câinele urla mai tare, cu atât le era mai greu să rămână indiferent. Curând, copiii au observat și le-au spus părinților lor. În seara aceea, mai mulți bărbați s-au adunat lângă fântână. Felinarele lor tremurau, deși nimeni nu a recunoscut că îi este frică. Câinele a alergat în jur, privind când la oameni, când în adâncurile întunecate, ca și cum ar fi implorat: „Uitați-vă!”.
Unul dintre bărbați a făcut pasul și s-a aplecat, luminând înăuntru. Pereții umezi erau înclinați în jos, reflectând o mică licărire. Părea că ceva se mișcă la fund. Toată lumea a înlemnit, ascultând. Și dintr-o dată – un sunet ușor, abia auzit. Nu era un geamăt sau un foșnet. Era o voce. O voce umană.
Adunându-și puterile, locuitorii au chemat salvatorii. Au sosit în acea noapte și au început coborârea. Când lanternele au iluminat fundul, a devenit clar: acolo, printre moloz și resturi, zăcea un bărbat. Un tânăr, abia în viață, acoperit de murdărie și zgârieturi. Vocea lui era atât de slabă încât nimeni nu i-a înțeles cuvintele la început. Dar câinele a urlat atât de tare și constant încât toată lumea și-a dat seama imediat că era stăpânul său.
S-a dovedit că bărbatul căzuse în apă cu câteva zile mai devreme în timp ce încerca să scape de ploaie lângă o fântână veche. A alunecat și nu a mai putut ieși. Nimeni nu ar fi știut dacă câinele său credincios nu ar fi rămas lângă el. A urlat în toate acele zile până când, în sfârșit, a atras atenția oamenilor.
Când l-au scos la suprafață, bărbatul a deschis ochii și a întins imediat mâna spre câinele său. Câinele s-a agățat de el, iar ochii multor oameni s-au umplut de lacrimi.
Povestea s-a răspândit în tot orașul. Fântâna a fost în sfârșit umplută, iar păstorul a fost poreclit „păzitorul vieții”. De atunci, trecătorii se opresc adesea în acest loc – și de fiecare dată își amintesc că loialitatea și devotamentul animalului au salvat o viață umană.
