Se întâmpla dimineața devreme într-un oraș liniștit, unde zilele curgeau calm și monoton. Oamenii erau obișnuiți cu rutina: unii mergeau la magazin după pâine, alții își plimbau câinele, alții se grăbeau să prindă autobuzul. Dar în ziua aceea, totul s-a schimbat.
Mai întâi, pământul a tremurat ușor, ca și cum ar fi trecut un camion. Apoi s-a auzit un vuiet surd, ritmic. Și atunci, pe strada însorită, a pășit un elefant adevărat. Enorm, maiestuos, cu un mers greu, dar sigur, se mișca ca și cum ar fi știut perfect drumul. Oamenii au înlemnit. Nimeni nu înțelegea de unde venise: nu erau circuri în apropiere, nici grădini zoologice. Frica strălucea în ochii unora, curiozitatea în alții, dar nimeni nu îndrăznea să se apropie.
Elefantul a ajuns la o casă veche de la periferie și s-a oprit brusc. Și-a întors capul spre verandă și toată lumea a văzut: un pisoi mic și tigrat stătea acolo. Slăbuț, abia putând să se țină pe lăbuțe, mieuna jalnic. Și apoi s-a întâmplat ceva incredibil.
Uriașul a îngenuncheat, și-a întins trompa, iar pisoiul, ca și cum ar fi așteptat asta de mult timp, a sărit direct spre el. Privitorii au rămas fără aer. Dar frica a făcut repede loc uimirii: elefantul a început să-l legene pe pisoi ca pe un leagăn. Pisoiul s-a ținut cu labele și a tors zgomotos. O secundă mai târziu, elefantul l-a aruncat în aer și l-a prins ușor. Părea că repetau această rutină de ani de zile.
Din acea zi, întâlnirile lor au devenit regulate. În fiecare seară, la aceeași oră, elefantul apărea la marginea orașului, iar pisoiul alerga să-l întâmpine. Se jucau împreună în curte: pisoiul se urca pe spatele elefantului și stătea cu coada ridicată cu mândrie, ca un căpitan pe puntea unei nave uriașe. Elefantul mergea cu prudență, ca și cum s-ar fi temut să nu-și rănească micul prieten. Uneori mergeau la râu: elefantul turna apă din trompă peste pisoi, care prindea picăturile, sărind comic.
Oamenii au venit din tot orașul pentru a fi martori la această minune. Copiii au țipat de încântare, adulții au filmat, iar bătrânii au clătinat din cap, șoptind: „Nu s-a mai întâmplat niciodată așa ceva”. Dar, în adâncul sufletului, toată lumea simțea că această prietenie era ceva mai mult.
Într-adevăr: cu cât trecea mai mult, cu atât locuitorii observau mai multe ciudățenii. Elefantul apărea întotdeauna fix la ora șapte seara, ca și cum ar fi fost la timp. Pleca pe același traseu, dispărând în lumina apusului. Uneori, pielea lui strălucea, ca și cum ar fi avut un luciu metalic, iar un guler lat de piele îi strălucea în jurul gâtului, ca un guler de circ.
Într-o seară, mulțimea s-a adunat din nou la casa bătrână. Elefantul și pisoiul se jucau ca de obicei. Dar, dintr-o dată, uriașul s-a oprit. Ochii lui, mari și triști, au zăbovit asupra micului său prieten. Și-a scos cu grijă zgarda de piele de la gât și a așezat-o lângă pisoi. Oamenii au văzut că un singur cuvânt era gravat pe placa de metal: „PRIETEN”.
După aceea, elefantul s-a întors și a plecat. De data aceasta, pentru totdeauna. Pisicuța a stat mult timp lângă zgardă, mieunând jalnic, apoi s-a întins chiar lângă ea, ca și cum l-ar fi păzit.
Sătenii au dezbătut îndelung. Unii au susținut că era vorba de un artist de circ fugar care găsise alinare în prietenia animalului. Alții au insistat că aveau o legătură secretă, cunoscută doar de ei doi. Dar ceea ce îi tulbura cel mai mult era altceva: noaptea, când cineva trecea pe lângă vechea casă, li se părea că aude un pas greu și bubuitor și un răspuns liniștit, felin, venind din întuneric.
