Stătea la intrarea în supermarket, înfășurată într-un șal care se decolorase, devenind culoarea ceții. Vântul trăgea de un pahar de plastic, foșnea celofanul și sufla praful pe trotuar. O femeie trecea pe acolo, ținând în mână o pungă cu lapte și pâine, când a auzit o voce liniștită:
„Mă puteți ajuta cu rest, vă rog?”
S-a oprit, fără să înțeleagă imediat de ce îi tresărea inima. Vocea era familiară – obosită, dar cumva blândă, ca de undeva din copilăria ei. S-a uitat mai atent: degete subțiri, buze tremurânde, ochi de culoarea ploii cenușii. Și dintr-o dată, lumea din jurul ei părea să se oprească.
În fața ei nu stătea doar o persoană fără adăpost.
În fața ei stătea prietena ei de școală – aceeași care odată râdea mai tare decât oricine altcineva, cânta la matinee, scria poezii în caiete cu carouri. Cea care visa să devină actriță, să se mute în capitală, să trăiască sub lumina reflectoarelor.
Acum avea mâinile crăpate și o privire care ascundea totul: frig, rușine și un fel de speranță liniștită.
Femeia nu știa ce să spună. Pur și simplu s-a apropiat, și-a scos mănușa și și-a atins degetele.
„Tu ești…” a expirat ea.
Prietena ei a dat din cap și a zâmbit ușor, ca și cum și-ar fi cerut scuze.
Au stat în tăcere în timp ce oamenii, mașinile și vântul treceau pe lângă ei.
Timpul părea să se dizolve.
Aerul mirosea a pâine și a umezeală, iar lumina se filtra printre nori, luminându-le fețele.
Femeia i-a întins o pungă cu mâncare și niște bancnote, dar ea nu le-a luat.
„Nu de asta am venit”, a spus ea încet. „Am vrut doar ca cineva să mă recunoască. Doar o dată.” S-a întors și s-a îndepărtat, dispărând în aerul cenușiu, iar femeia a rămas acolo, ținând încă punga în mână, tăcută și cu un nod în gât.
Zăpada începuse să cadă ușor, aproape fără greutate.
Și în această ninsoare, în zgomotul străzii, în lumina felinarelor, era ceva infinit de viu – și teribil de uman.
