A căzut în liniște, aproape fără sunet – ca zăpada care cade de pe un acoperiș sau ca o stea într-o noapte caldă de vară.
Tatăl a auzit un zgomot surd pe balustradă și a pășit desculț pe verandă. Pe scânduri zăcea o bufniță – mare, cu pene de culoarea cenușii și ochi de chihlimbar care păreau să vadă totul. Aripa îi era ruptă, o pană ieșind într-un unghi ciudat. Respira greu, dar nu încerca să zboare.
Mama a adus o pătură veche, a acoperit pasărea, iar mirosul de pene umede și iod a umplut casa toată seara. Fiica a stat în apropiere, cu privirea fixată asupra ei, șoptind: „Nu-ți fie teamă, te vom ajuta.” Bufnița a fost așezată într-un coș vechi în colțul bucătăriei, sub o lampă. În primele zile, abia s-a mișcat – doar ochii ei au rămas atenți, urmărindu-i fiecare mișcare.
Din acea seară, casa părea să se schimbe. Certurile care izbucniseră anterior din cauza unor chestiuni banale s-au potolit. Au încetat să mai pornească televizorul. Toată lumea vorbea mai încet, se mișca mai atent, ca și cum s-ar fi temut să sperie fragilitatea invizibilă care se instalase printre ei.
Dimineața, tatăl verifica aripa, mama fierbea laptele, iar fata nota cât mâncase pasărea.
În a treia săptămână, bufnița și-a ridicat brusc capul și și-a întins aripile. Lumina lămpii a căzut pe penele ei, iar camera a devenit cumva mai caldă. Mama a început să plângă, fără să înțeleagă de ce. Fata a zâmbit.
În acea seară, pentru prima dată după mult timp, tatăl a spus: „Poate că e timpul să iertăm”.
Câteva zile mai târziu, bufnița a zburat. La început ezitant, jos – apoi brusc ușor, puternic, direct în aer, unde zăpada se topea, transformându-se în abur. Au stat pe verandă și au privit-o cum dispare în spatele pinilor.
De atunci încolo, casa a devenit liniștită într-un mod diferit. Fără tensiune, fără tăcere răsunătoare. Doar pace.
Și când noaptea se auzea în depărtare huhnitul înfundat al unei bufnițe, nimeni nu mai simțea nicio neliniște – doar ceva asemănător recunoștinței.
