Anna nu se așteptase la nimic neobișnuit în ziua aceea. O cutie simplă de carton zăcea pe prag, fără etichete, fără numele expeditorului, nici măcar o adresă de retur. Doar adresa ei, scrisă de mână cu grijă.
A crezut că este o greșeală, dar curiozitatea a învins-o. Cutia era ușoară, sigilată cu bandă adezivă veche și îngălbenită. Când Anna a deschis-o, înăuntru era un iepuraș de pluș vechi – decolorat, cu o ureche ușor ruptă și un miros familiar.
Și-a tras respirația.
Era iepurașul ei. Același de care nu se despărțise niciodată în copilărie. Cel care se pierduse acum douăzeci de ani, când ea și părinții ei au fost nevoiți să se mute repede după un incendiu. Plânsese săptămâni întregi, iar mama ei spusese că jucăria se arsese.
Dar acum zăcea în fața ei. Curat, ca și cum ar fi fost proaspăt spălat.
Anna a ridicat jucăria – și ceva a foșnit înăuntru. Era o cusătură îngrijită în cusătură, diferită de înainte. A rupt cu grijă materialul cu o foarfecă și a scos o mică bucată de hârtie împăturită.
Scris pe ea:
„Ți-am păstrat asta. Ai uitat, dar eu nu.”
Fără semnătură. Fără dată.
Mâinile Annei au început să tremure. Și-a sunat părinții, dar aceștia au insistat că nu i-au trimis nimic. „Probabil e vreunul dintre vecini care face o glumă”, a spus tatăl ei. Dar nu-și amintea pe nimeni care să fi știut despre acel iepure.
În noaptea aceea, Anna nu a putut dormi. A pus jucăria pe noptieră și s-a trezit de mai multe ori – a crezut că iepurele era îndreptat greșit.
Dimineața, a decis să verifice camera interfonului. Înregistrarea era scurtă: cineva lăsase un pachet și plecase. Persoana purta o glugă, fața îi era neclară. Dar cel mai ciudat lucru este că înregistrarea era atemporală. Sistemul pur și simplu nu a înregistrat livrarea.
De atunci, Anna a ținut jucăria într-un sertar încuiat. Uneori, noaptea, i se pare că aude un ușor foșnet venind din sertar – ca și cum cineva s-ar mișca înăuntru.
Nu este sigură cine a trimis pachetul – o persoană din trecut sau cineva care încă își amintește de fata care și-a pierdut iepurașul.
