Stătea lângă oglindă, încercând să nu se privească în reflexie. Luminile din sală erau prea puternice, muzica prea tare, iar râsul de undeva în spatele ei era prea real. Ridică privirea și întâlni privirile a doi tipi de lângă banda de alergare. Au făcut schimb de priviri și au zâmbit. Înțelegea totul fără cuvinte.
Fiecare pas pe banda de alergare era dificil. O dureau genunchii, respirația îi era tăiată, dar mergea – încet, încăpățânat, strângând dinții.
Apoi se ducea acasă fără să aștepte sfârșitul antrenamentului. În vestiar, plângea în liniște, ca să nu o audă nimeni. Râsul celorlalți îi răsuna în urechi, iar ceva ce se coacea în interiorul ei nu se simțea ca o resentiment, ci ca o promisiune.
A doua zi se întorcea. Și în următoarea. Și apoi din nou. Uneori – dimineața, când sala era goală și mirosea a detergent. Uneori – seara, când umbrele atârnau de tavan și se auzea muzică liniștită. A început cu gantere de un kilogram, cu pășiri pe loc, cu respirații scurte. O durea corpul, dar era ca și cum viața se trezea sub pielea ei.
A trecut o lună. Apoi o secundă.
Abia dacă s-a uitat la cântar – a continuat să vină. Contururile forței, și nu doar ale forței fizice, au început să apară în oglindă. Privirea ei a devenit mai directă.
Într-o zi, a observat – aceiași tipi se întorseseră. Nu a fost niciun râs. Doar tăcere și o ușoară surpriză în timp ce se apropia de suport și ridica cu încredere haltera.
Dar acesta nu a fost punctul de cotitură. Adevăratul moment a venit când unul dintre ei s-a apropiat de ea după antrenament. Și-a scos căștile, s-a uitat în jos și a spus:
„Știi… și eu am râs atunci. Pentru că eram gelos. Nu puteam să încep, dar tu ai început.”
S-a uitat la el un moment lung. Apoi a dat pur și simplu din cap și s-a îndreptat spre ieșire. Afară era ger, respirația i se transforma în abur, iar aerul mirosea a victorie – liniște, personal, invizibil.
Nu-i mai era frică de oglinzi. Și când a trecut pe lângă vitrinele magazinelor, nu a văzut numere, nu uniforme, nu privirile altor oameni – ci pe ea însăși.
Cea care nu renunțase când o durea.
În seara aceea, a intrat din nou în hol. Lumina cădea ușor, muzica era aceeași, dar acum exista un sentiment de putere în fiecare mișcare.
În reflexie – nu o „fată grasă”, ci o persoană care învățase să nu aștepte aprobarea.
Și undeva înăuntru, s-a făcut liniște. Liniște completă. Ca și cum lumea ar fi încetat în sfârșit să șoptească – și pur și simplu i-ar fi ascultat respirația.
