Ea gătea cina.
Mirosul de ceapă prăjită și condimente umplea bucătăria, radioul rula încet, iar soarele apunea afară.
Era o seară normală – nimic nu prefigura probleme.
El stătea în sufragerie, derulând prin telefon, chicotind și zâmbind.
Ea l-a privit – și a simțit brusc că ceva nu era în regulă cu acel zâmbet.
Telefonul a sunat.
El s-a uitat la ecran, a pălit și s-a ridicat repede.
„O secundă, răspund”, a spus el și a intrat în dormitor.
Minutele au trecut.
Ea și-a amestecat mâncarea, ascultând cuvinte înăbușite prin perete.
„Nu, nu acum… Am spus că mă voi descurca…” Vocea lui suna înăbușită, precaută. Era ceva străin la el.
Ca și cum nu el vorbea, ci altcineva.
S-a apropiat de ușă și a deschis-o cu grijă — dar camera era goală.
Telefonul ei zăcea pe masă.
Un nou mesaj a apărut pe ecran: „Ai făcut o alegere. Acum nu mai există cale de întoarcere.”
Și-a scăpat lingura.
Un fior i-a străbătut corpul.
S-a uitat în jur — jacheta ei dispăruse, cheile dispăruseră, ușa de la intrare era larg deschisă.
L-a sunat toată seara.
Telefonul era tăcut.
Au trecut trei ore, apoi șase. Noaptea a trecut în așteptare și frică.
În zori, a sunat soneria.
Un polițist stătea în prag.
Avea portofelul și telefonul în mâini.
A spus încet, ca și cum s-ar fi temut să rupă complet tăcerea:
„Soțul dumneavoastră… a fost lovit de o mașină. Încerca să traverseze drumul lângă podul vechi. Credem că nu a fost un accident.”
Ea a înlemnit.
Lumea a încetat să mai sune. Totul în interiorul lui a înlemnit, ca cioburi de sticlă.
Pe telefonul său a mai rămas o singură înregistrare — un apel primit fără nume și un scurt videoclip:
Camera telefonului tremura și îl puteai vedea privind spre cer și șoptind:
— Iartă-mă…
Uneori, o persoană pleacă doar pentru un minut — și dispare pentru totdeauna.
