A observat-o din întâmplare – o pisică slabă și gri care stătea la intrare, privind lumea cu oboseala unui bătrân.
La început, pur și simplu a trecut pe lângă ea. Apoi nu a mai putut rezista – a cumpărat o cutie de lapte și o bucată de pește și le-a lăsat pe trotuar.
Pisica nu s-a apropiat imediat, dar după ce a luat prima înghițitură, a ridicat privirea, ca și cum ar fi fost recunoscătoare.
De atunci, bărbatul a hrănit-o în fiecare zi.
Locuia singur.
Apartamentul mirosea a medicamente, era liniște, iar fotografii vechi atârnau pe pereți.
Nu avea cu cine să vorbească, în afară de pisică, care îl aștepta în fiecare dimineață.
I-a vorbit ca și cum ar fi fost o prietenă:
„Știi, și eu așteptam pe cineva… Dar acum nu mai vine nimeni.”
Pisica a clipit, a ascultat și, dintr-un anumit motiv, această tăcere era vindecătoare.
Într-o dimineață, pisica nu a mai venit.
Bărbatul a ieșit în curte, a sunat la sonerie, a strigat, s-a uitat – nimic. A doua zi – același lucru.
Simțea pieptul gol și dureros.
În a treia zi, a văzut-o – la celălalt capăt al străzii, lângă o bancă.
Pisica zăcea la picioarele unei fete care plângea, strângând lesa cu etichetă.
S-a apropiat și a auzit:
„Ai venit din nou la el, nu-i așa, băiatul meu? La acel om bun… Mereu te-ai dus unde erai așteptat.”
Bărbatul nu a înțeles la început.
Fata a ridicat privirea și a spus încet:
„Aceea era pisica tatălui meu. A murit acum un an. Dar pisica a continuat să alerge până aici… ca și cum ar fi simțit că cineva la fel de singur era aici.”
A îngenuncheat, a mângâiat animalul și nu și-a putut stăpâni lacrimile.
Acum înțelegea de ce această pisică venea la el, dintre toți oamenii.
Uneori, sufletele celor pe care i-am pierdut se întorc – nu pentru a ne aminti de durere, ci pentru a conecta două singurătăți.
