Dimineața a început ca și cum ar fi fost nouă. Orașul respira abur din gurile de canal, mirosea a cafea și pământ ud după o noapte ploioasă. Oameni în adidași colorați s-au adunat la start, râzând, făcând fotografii și bătând din picioare ca să se încălzească. Leia stătea puțin deoparte, într-un scaun negru deschis, cu palmele sprijinite pe jantele reci ale anvelopelor. Degetele îi tremurau nu de frig, ci de ceva mai profund – anticipare. Nu-i plăceau cuvinte mari precum „curaj” sau „realizare eroică”. Voia doar să continue. Înainte, cât încă mai putea.
„Hei, ești sigur?” a întrebat un voluntar, un tip pistruiat cu un fluier. „Începe să plouă, pista e alunecoasă.”
„Și dacă nu încep, de unde voi ști că pot să o fac?” a răspuns Leia calm.
El părea confuz, apoi pur și simplu dădu din cap și se îndepărtă. Zâmbetul ei era scurt, dar sincer.
Când s-a auzit împușcătura, toate distragerile inutile au dispărut. Mulțimea se mișca – unele repede, altele încet. Leia simțea roțile de sub mâinile ei răspunzând la fiecare împingere, picăturile de ploaie prelingându-i-se pe obraji și amestecându-se cu respirația ei. Lumea se îngusta la drum și inima ei. La kilometrul zece, nu mai putea vedea spatele alergătorilor – doar o linie gri de asfalt care se întindea la infinit.
Ploaia se întețea. Vântul îi biciuia fața, iar pământul zbura de sub roți. Undeva în față, cineva s-a împiedicat, cineva a coborât, cineva a înjurat. Și a mers mai departe. Tăcută, încăpățânată, ca și cum fiecare mișcare ar fi fost o rugăciune. „Principalul lucru este să continui”, a șoptit ea. Și drumul a zumzăit ca răspuns, iar orașul părea înghețat, ascultându-i bătăile inimii.
La kilometrul douăzeci și cinci, mușchii brațelor îi ardeau, degetele o furnicau. Dar a continuat. Un ciclist a trecut pe lângă ea și a strigat: „Respect! Ești puternică!”
Ea doar a făcut cu mâna. Nu pentru respect. Pentru liniștea interioară. Pentru că a dovedit asta – ei înșiși, nu lumii.
A ajuns la linia de sosire când cerul se luminase deja. Ploaia se oprise, iar soarele, străpungând norii, bătea asfaltul ud cu reflexii aurii. Mulțimea s-a dat la o parte, unii aplaudând, alții privind pur și simplu în tăcere. Leia și-a ridicat brațele și a închis ochii. Părea că tot zgomotul se dizolvase în această lumină. Nu câștigase cursa, dar simțea că cucerise ceva mult mai măreț.
Și dintr-o dată a auzit o voce familiară în spatele ei:
„Leia! Stai!”
S-a întors – același tip pistruiat stătea acolo, ținând o cutie. Două proteze subțiri și ușoare, albe ca hârtia, ieșeau din ea.
„Acestea sunt pentru tine”, a spus el. „Le-am terminat aseară. Plănuisem să ți le dăm după maraton.”
S-a uitat la ele un moment îndelungat. Apoi a zâmbit – sincer, călduros, recunoscător, dar inutil.
„Știi”, a spus ea încet, „nu cred că mai am nevoie de ele. Am învățat deja să zbor.”
