Alexey fusese poștaș de peste douăzeci de ani. Mergea zeci de kilometri în fiecare zi, livrând scrisori și colete. De-a lungul drumului său se afla o curte veche unde trăia un câine vagabond – un câine mare, cu ochi triști și blană ciufulită.
La început, Alexey l-a observat pur și simplu de departe. Apoi a început să-i aducă bucăți de pâine, cârnați rămași și uneori chiar carne friptă de acasă. Câinele mânca întotdeauna în tăcere, dând din coadă recunoscător, dar nu-l lăsa pe Alexey să se apropie. Asta a continuat săptămâni întregi.
Într-o zi, în timp ce Alexey mergea pe traseul său obișnuit, câinele dispăruse. Chiar s-a oprit – ca și cum i-ar fi lipsit ceva. Dar, dintr-o dată, un țipăt ușor s-a auzit de după colț. Câinele stătea la capătul aleii, privindu-l direct.
Alexey s-a apropiat, dar animalul s-a întors și a fugit înainte, uitându-se înapoi ca și cum l-ar fi chemat. Poștașul, nedumerit, l-a urmat. Câinele l-a condus tot mai departe – prin curți interioare, până la o casă veche abandonată, dincolo de parc.
Acolo, în spatele unui gard dărăpănat, câinele s-a oprit și a lătrat. Alexey a auzit sunetul slab al unui plânset de copil. S-a repezit la sursa sunetului și a văzut un băiat de aproximativ șase ani zăcând într-un hambar vechi, sub o grămadă de scânduri. Era speriat, dar era viu.
Mai târziu, s-a dovedit: copilul se pierduse cu două zile mai devreme. Câinele îl găsise înaintea oricui altcuiva și rămăsese lângă el până când acesta i-a adus ajutor.
Când totul s-a terminat, Alexey nu a mai putut pur și simplu să plece. L-a luat pe câine acasă și l-a numit Rex.
Acum merg împreună: poștașul și prietenul său credincios, care odată aștepta doar o bucată de pâine, dar a ajuns să-i salveze viața.
Povestea a devenit rapid virală. Oamenii au scris că astfel de acte erau o amintire: bunătatea făcută din inimă se întoarce întotdeauna.
