A sosit devreme.
Dimineața era senină, aerul mirosea a pâine proaspătă și frunze ude.
Păsările ciripeau în parc, soarele aluneca peste bănci, reflectându-se în picăturile de rouă.
Henry stătea la locul lui – lângă felinarul vechi, cu bastonul și o ceașcă de cafea.
Venea aici în fiecare zi, pur și simplu ca să vadă oamenii trecând, ca să vadă frunzele căzând pe pământ.
Devenise un obicei al lui – să asculte viața fără să se amestece.
Nu aștepta pe nimeni.
Până când a auzit o voce calmă, ușor ezitantă:
„Scuzați-mă… Sunteți domnul Henry Collins?”
A ridicat privirea.
O tânără fată stătea în fața lui – păr blond, un zâmbet ușor, ținând o geantă, ca și cum tocmai ar fi sosit de departe.
Privirea ei era atât de… familiară.
„Te cunosc”, a spus ea. „Sau mai degrabă, te cunosc de mult timp.
Ai cântat la chitară, ai scris scrisori… ai spus povești.
Povești pe care le-am auzit din copilărie.”
Henry s-a încruntat.
Nimeni nu-și putea aminti asta. Nimeni nu știa cum sunase acel iulie, când era tânăr, îndrăgostit și prost.
„De unde știi toate astea?”
Fata și-a deschis în tăcere geanta și a scos o casetă.
Pe eticheta galbenă, cu cerneală decolorată:
„Vara 1979. Pentru N.”
„Ai înregistrat asta pentru bunica mea”, a spus ea încet. „O chema Nora.”
Lumea părea să stea în loc.
Parcul stătea nemișcat – fără vânt, fără cântec de păsări.
Doar respirație, doar amintire.
Henry s-a uitat la casetă, apoi la Emily – și dintr-o dată a văzut-o pe Nora în ea.
Nici o față, nici trăsături – ci o lumină în ochii ei. Chiar cea care îl salvase odată de singurătate.
„Mi-a povestit totul”, a spus fata. „Fiecare poveste.
Am vrut doar să te văd. Am vrut să mă asigur că ești real.”
A dat din cap.
Și după o scurtă tăcere, a zâmbit:
„Atunci lasă-mă să-ți mai spun ceva. Ultima.”
Soarele le atingea ușor fețele.
Totul în jurul lor era plin de lumină aurie, de parfumul scrisorilor vechi și de un fir invizibil între trecut și prezent.
Și timpul a început să se miște din nou – în liniște, încet, ca și cum s-ar fi temut să distrugă acest moment.
