A mers spre mașină, gândindu-se doar la apă rece și aer condiționat.
Căldura era insuportabilă.
Până când a auzit plânsul.
La început, nu i-a venit să creadă.
A crezut că era radioul, telefonul.
Dar sunetul era viu. Real.
S-a apropiat – o mașină argintie era parcată la marginea parcării.
Abia se vedea ceva prin geam: ceață, condens și apoi mișcare.
Un corp mic într-un scaun pentru copii.
Un bebeluș.
Obraji roșii, buzele albastre, capul dat pe spate, ochii strâns închiși.
A bătut la ușă.
„Hei! Auziți asta?!”
Plânsul s-a întețit.
A tras de ușă – era încuiată.
A trântit cu pumnul în geam.
Nicio reacție.
A țipat:
„Ajutor! E un copil aici!”
Dar în jurul lui se auzea vuietul traficului și al căldurii.
S-a eliberat, a alergat înapoi la cărucioare, a apucat o bucată de metal și a fugit înapoi.
Și-a lovit brațul și a lovit geamul lateral.
Poc, zăngănit.
Încă o lovitură.
Și geamul s-a spart.
A deschis portiera – aerul fierbinte a ieșit din mașină ca flăcările.
L-a apucat pe copil și l-a tras afară.
Pielea îi era fierbinte, mâinile îi erau umede și umede, respirația îi era sacadată.
L-a înfășurat pe bebeluș în tricou și a început să-l frece, suflându-i în față.
„Respiră, te rog, respiră…”
Și dintr-o dată copilul a inspirat.
La început scurt, apoi mai adânc.
A început să plângă. Un plânset adevărat, puternic.
L-a îmbrățișat, ferindu-l de soare cu mâini tremurânde. Oamenii au început să se adune în jur, unii chemând o ambulanță, alții filmând pe telefoane.
Stătea acolo ținând copilul în brațe, cu spatele ud, mâinile zgâriate și un singur gând în cap: dacă ar fi trecut pe acolo, copilul ar fi murit în zece minute.
Când a sosit poliția, tot nu putea să-l lase pe copil să plece.
