Soarele era jos, vopsind iarba într-un auriu cald. Casa domnului Carter strălucea în apus – mare, austeră, aproape lipsită de viață. Grădina mirosea a ace de pin, cafea și mobilă scumpă încălzită de soare.
Această casă fusese odată un refugiu pentru un bărbat pe nume Ethan. Cu mulți ani în urmă, în timpul unei ierni geroase, domnul Carter a căzut prin gheață într-un râu din apropiere. Ethan, un vânător dintr-un sat vecin, era în apropiere și l-a salvat. L-a scos din apă, l-a acoperit cu pelerina lui și l-a încălzit lângă foc.
Carter nu a uitat. Mai târziu, l-a găsit pe Ethan și i-a oferit un loc de muncă – un post în casă unde totul fusese aranjat dinainte. Astfel, vânătorul a devenit asistentul său, un om de încredere, dar rareori mulțumit.
Era calm, rezistent și rezervat. Era ceva din pădurea nopții în privirea lui – liniștită, profundă, de neînțeles. Făcea totul fără cuvinte inutile și părea că nu cerea niciodată nimic pentru sine.
Dar șoapte au început să circule în casă. Uneori, când toată lumea dormea deja, Ethan mergea pe hol și dispărea în spatele ușii vechii camere.
Chiar cea în care nimeni nu intrase de ani de zile. „Ascunde ceva”, spuneau servitorii. „Poate aur. Sau arme. Sau scrisori.”
Domnul Carter s-a prefăcut că nu aude, dar într-o zi nu a mai putut suporta. L-a văzut pe Ethan apropiindu-se din nou – încet, aproape în tăcere, ținând o lampă. A așteptat ca ușa să se închidă și, un minut mai târziu, a deschis-o el însuși.
O rază de soare s-a filtrat prin fereastra prăfuită, luminând camera. Jachete de vânătoare, cizme uzate, un arc, săgeți și o pălărie veche atârnau pe pereți. Pe scaun stătea o ploscă gravată cu numele „I. Morgan”. Domnul Carter a înlemnit. Se aștepta să vadă o ascunzătoare, dovezi incriminatoare, trădare. Dar în fața lui se afla trecutul – simplu, sincer, uitat. O cameră în care un om nu își păstra lucrurile, ci pe sine însuși.
Mai târziu, în acea seară, Ethan stătea în grădină. Vântul foșnea frunzele, aerul mirosea a fum și a soare.
A spus încet, fără să se întoarcă: „Când încep să mă simt prea important, mă duc acolo. Să-mi amintesc cine am fost. Și de ce trăiesc.”
Domnul Carter nu a răspuns. Doar s-a uitat fix – lung, în tăcere. În acel moment, a înțeles: nu toate secretele se nasc din minciuni. Uneori, o persoană pur și simplu păstrează un adevăr pe care nimeni altcineva nu-l va înțelege.
Soarele a apus încet, ca și cum nu ar fi vrut să dispară. Și în liniștea grădinii, părea că până și aerul asculta.
