Lumina din cafeneaua lui s-a aprins prima, ca și cum însăși zorii și-ar fi urmat semnalul. Noe a sosit înainte ca orașul să înceapă să se agite. Înăuntru, mirosea a cafea, a pâine proaspătă și a ceva cald și uman. A aprins lumina, a deschis ferestrele și a ascultat scârțâitul lemnului și picatura ușoară a apei din chiuvetă. Afară se ridica abur – respirația unui oraș încă adormit.
În fiecare dimineață, punea o cutie lângă ușă. O cutie simplă de carton, legată cu sfoară. Pe ea era un bilet elegant: „Pentru cei care se luptă astăzi”.
Înăuntru era supă fierbinte, o bucată de pâine, un măr, uneori ceai într-un termos. Nu aștepta niciodată ca cineva să i-o ia. Știa doar: o vor face.
„O pui din nou jos?”, a întrebat chelnerița odată. „Și dacă nu o ia nimeni?”
„Atunci o va face altcineva mâine”, a răspuns el.
Ea a vrut să spună altceva, dar a tăcut. În vocea lui era acel calm care nu argumenta.
Uneori vedea pe cineva apropiindu-se – un bărbat într-o haină veche, o femeie cu un copil, un adolescent cu un rucsac. Întotdeauna repede, timid, fără să se uite în jur. Luau cutia ca și cum ar fi făcut ceva rușinos. Noah se întorcea mereu. Nu voia ca ei să fie nevoiți să dea explicații.
La prânz, cafeneaua se umplea de voci, abur, clinchetul vaselor. Oamenii mâncau, râdeau, se certau. El servea farfurii, ștergea tejgheaua și uneori se surprindea gândindu-se: Poate unul dintre ei a avut odată aceeași zi grea. Acum doar râd.
Într-o dimineață, a plecat mai târziu decât de obicei – și-a uitat cheile, apoi a scăpat sacul cu făină. Când a ajuns la ușă, cutia dispăruse. Dar unde fusese, era un plic. Înăuntru era un desen de copil: un bol cu supă, un soare și legenda: „Mulțumim, domnule Noah. Acum avem și noi dimineață.”
S-a așezat drept pe trepte, strângând desenul la piept. Aerul mirosea a scorțișoară, pâine proaspătă și altceva – ușurință. Nu fericire, nu. Doar sentimentul că liniștea lui „pentru cineva” ajunsese la destinație.
A doua zi, a pus jos cele două cutii. Și a pus un alt bilet lângă ele:
„Uneori nu doar cei flămânzi au probleme. Alteori sunt cei tăcuți. Ia-l dacă ai nevoie.”
Spre seară, dispăruseră. Doar o mică piatră a mai rămas în locul unde fuseseră cutiile – ca un semn. A zâmbit, a închis cafeneaua și a stins luminile.
Și în spatele ușii, cineva, poate pentru prima dată după mult timp, mânca nu din nevoie, ci din recunoștință.
