A ieșit în fugă din apartament mai târziu decât de obicei. Alarma nu sunase, aparatul de cafea se înghețase, iar nasturele de la haină nu se mai încheia. Lucruri mărunte care de obicei o irită. Dar în dimineața aceea, totul părea să se desfășoare ca și cum cineva invizibil o încetinea în mod deliberat.
A mers repede, apoi a alergat. Vântul îi ciufulea părul, soarele îi strălucea direct în ochi. Inima îi bătea în ritmul pașilor, iar în față, la intersecție, putea deja vedea autobuzul – chiar cel pe care îl lua în fiecare dimineață.
Sta pe loc, cu ușile deschise, șoferul aprinzându-și o țigară la volan. Și-a grăbit pasul. Dar când semaforul a pâlpâit, șoferul și-a aruncat țigara, a oftat și a închis ușile. „Stai!”, a strigat ea, dar autobuzul deja plecase.
S-a oprit, respirând greu, și l-a privit cum se îndepărtează, prinzând viteză. Dezamăgire, iritarea obișnuită – și dintr-o dată… un sentiment ciudat. Nu furie, nu oboseală – altceva. Ca și cum totul înăuntru ar fi devenit gol și liniștit.
S-a așezat pe o bancă lângă stația de autobuz. Și-a scos telefonul ca să comande un taxi. Cerul era senin, dimineața părea luminoasă și liniștită. Dar liniștea a devenit brusc prea profundă.
Un sunet surd, prelung, s-a auzit de departe. Apoi un țipăt. Apoi liniște.
Oamenii de la stația de autobuz au făcut schimb de priviri; unii s-au ridicat, alții au pornit înainte. Și ea s-a ridicat, privind în direcția în care tocmai plecase autobuzul. După curbă, se ridica o coloană subțire de fum cenușiu. Vântul purta mirosul – insuportabil de familiar, înțepător, ca de cauciuc ars.
A mers înainte, cu picioarele amorțite. Cu fiecare pas, inima îi bătea tot mai tare. Când a luat colțul, a văzut că drumul era blocat. Mașinile opriseră. Oamenii stăteau uluiți. Și mai în față, la intersecție, în mijlocul metalului contorsionat, stătea același autobuz.
Șrapnelul sclipea pe trotuar, fum se ridica de pe acoperiș, iar salvatorii s-au grăbit în apropiere. A înlemnit. Nu putea respira, nu se putea mișca. Putea doar să privească soarele reflectat pe geamul spart și să înțeleagă că doar câteva secunde o despărțeau de acest loc.
O femeie din stația de autobuz a ajuns-o din urmă și i-a spus că autobuzul se ciocnise cu un camion, șoferul fiind mort pe loc. A ascultat, dar nu a auzit. A stat în mijlocul străzii, în timp ce lumea din jurul ei se destrama.
Acasă, a stat mult timp lângă fereastră. Toată dimineața a părut un vis – prea liniștită, prea precisă. Fiecare lucru mic – ceasul deșteptător, cafeaua, butonul – care odinioară o iritase, acum părea secunde economisite.
A doua zi, a aflat că accidentul avusese loc exact când trebuia să fie în autobuz. Locul pe care îl ocupa în fiecare zi era de partea impactului.
A închis ochii și a simțit cum lumea se schimbă. Totul – respirația ei, vântul, sunetele – părea să-i spună un singur lucru: uneori soarta nu te avertizează. Te întârzie doar un minut.
