Când Emilia a murit, viața părea să se fi oprit pentru Tom. Fuseseră împreună de douăzeci de ani și încă își dorea să-i spună cum trecuse ziua lui, ce să cumpere la cină, ce filme ieșiseră. Dar acum în casă era tăcere.
Au trecut trei ani. Tom a continuat să trăiască mecanic. Serviciu, casă, câte un apel ocazional de la prieteni. Nu arunca niciunul dintre lucrurile ei. Chiar lăsase pe raft ceașca din care își bea ceaiul de dimineață.
Într-o zi obișnuită, când s-a întors acasă, în cutia poștală se afla un plic. Vechi, îngălbenit, dar adresa era a lui. Scrisul de mână era al ei.
A înlemnit. Mâinile îi tremurau, inima îi bătea mai repede. Pe plic era scris:
„Deschide doar când ești gata să zâmbești din nou.”
A stat mult timp, privind aceste cuvinte, incapabil să le deschidă. Abia seara, când soarele apunea și camera era scăldată într-o lumină blândă, a rupt cu grijă hârtia.
Înăuntru era o scrisoare. Una adevărată. Scrisul ei de mână – uniform, încrezător.
„Dacă citești asta, înseamnă că am plecat deja. Și poate că îți este greu. Dar te rog, nu rămâne blocat în umbra mea.
Știu că vei crede că ai fi putut face mai mult. Dar ai făcut totul.
I-am lăsat această scrisoare lui Jenny, ca să ți-o poată trimite când te vei opri din plâns și vei începe să taci. Pentru că tăcerea e mai teribilă decât lacrimile.
Ia vechiul meu album din dulap. Pe ultima pagină, vei găsi ceva ce nu ai mai văzut niciodată.”
Tom a sărit în sus și a scos albumul, care adunase praf pe raft. Răsfoind paginile, a ajuns la ultima. Între fotografii se afla o cheie – mică, argintie, cu o etichetă. Pe ea era scris un singur cuvânt: „grădină”.
A ieșit în curte. O parcelă abandonată de mult timp, unde cândva creșteau trandafiri. Sub un stejar bătrân, a observat un loc unde pământul părea puțin afânat.
Acolo, sub un strat de pământ, a găsit o cutie mică. Înăuntru era un stick USB și un scurt bilet:
„Ca să-ți amintești cum am râs.”
Stick-ul USB conținea vechile lor videoclipuri: excursii, vacanțe, momente amuzante în care ea râdea până plângea. Tom privea, plângând necontrolat – și zâmbea pentru prima dată în trei ani.
Scrisoarea se încheia cu aceste cuvinte:
„Nu am vrut să trăiești fără mine. Am vrut să trăiești – pentru amândoi.”
A doua zi dimineață, a plantat trandafiri noi lângă stejar.
Și când o briză ușoară i-a atins fața, i s-a părut că o aude din nou râsul.
