Casa s-a trezit încet.
Mai întâi, sunetul fierbătorului. Apoi clicul întrerupătoarelor. Apoi râsul unui copil, ca al unei păsări care încă nu poate zbura.
Și undeva între toate acestea – May, o cățelușă mare și aurie, care locuise în casă de opt ani și știa totul mai bine decât oricine.
Și-a deschis ochii înainte ca ceasul deșteptător să sune.
A mers încet pe hol, verificând dacă bebelușul respiră în pătuț, dacă pătura alunecase.
Apoi s-a așezat lângă el, ca un paznic la porțile somnului.
Mama spunea adesea, zâmbind:
„Dacă nu ar fi fost ea, probabil aș fi înnebunit.”
May era cu adevărat o dădacă. Doar fără cuvinte.
Știa să simtă când un copil era pe cale să plângă, când avea febră, când avea nevoie doar să-i pună capul în poala lui, și atunci totul dispărea.
Într-o iarnă, în timpul unei viscoluri atât de puternice încât paharul bâzâia, copilul s-a îmbolnăvit. Temperatura i-a crescut, iar mama lui s-a grăbit între farmacie și termometru, dar May nu a vrut să plece.
În noaptea aceea, când femeia a adormit de epuizare, câinele s-a ridicat brusc și a început să scâncească încet, împingând ușa cu botnița.
L-a condus pe stăpânul său la pătuț. Băiatul respira neregulat.
Ambulanța a sosit exact la timp. Doctorii au spus mai târziu: încă puțin și ar fi fost prea târziu.
De atunci, mama lui a mângâiat-o pe May pe cap în fiecare dimineață, șoptind:
„Mulțumesc, bonă.”
Dar într-o zi, câțiva ani mai târziu, băiețelul – acum școlar – a spus:
„Mamă, de unde a știut May că sunt bolnav?”
Femeia a zâmbit, dar nu a răspuns. Pentru că nimeni nu știa.
Nici medicii veterinari, nici doctorii, nici măcar ea însăși.
Sau poate așa funcționează dragostea – simte totul înainte ca mintea să poată înțelege.
