Dimineața era senină și caldă.
Soarele răsărea încet peste bătrâna livadă de meri, iar parfumul de iarbă udă, mentă și ceva ușor dulce plutea în aer – ca o amintire din copilărie care nu putea fi niciodată recuperată.
Anna stătea lângă fereastră cu o ceașcă de cafea când a observat iepurele săpând sub un strat de flori.
Nu o făcea ca de obicei.
Nu în joacă, nu din plictiseală.
Fiecare mișcare era precisă, încrezătoare – ca și cum ar fi știut unde să se uite.
Pământul zbura în smocuri moi, lumina dimineții se strecura printre frunze, aruncând pete aurii pe blana lui.
Anna a ieșit în grădină.
Iarba era încă rece, iar picături mici de rouă sclipeau pe pânză.
Iepurele nu se temea. Pur și simplu s-a oprit, s-a uitat la ea și s-a dat încet la o parte, lăsând o adâncitură superficială în fața lui.
Ceva sclipea înăuntru, abia sesizabil, ca reflexia unei oglinzi vechi.
Anna s-a aplecat și a atins pământul cu degetele.
Un pandantiv de argint a ieșit de sub rădăcinile umede. Pătat, cu o mică agrafă abia atârna de lanț.
L-a deschis cu grijă.
Înăuntru era o mică fotografie. O fetiță de vreo șapte ani cu un câine alb.
O față necunoscută, dar o privire ciudat de familiară.
Ca și cum cineva ar fi privit-o prin timp.
Anna i-a arătat descoperirea vecinei sale, o femeie în vârstă care locuia vizavi.
A tăcut mult timp, apoi a spus:
„Aici a fost o casă. După incendiu, a mai rămas doar grădina. Fata a murit.”
Anna a ascultat, simțind un ușor fior pe șira spinării. Iepurele stătea în apropiere în acel moment – liniștit, nemișcat, ca și cum ar fi înțeles fiecare cuvânt.
Seara, pandantivul zăcea pe pervazul ferestrei.
Soarele care apunea se filtra prin perdea, reflectându-se în sticlă.
Anna s-a apropiat – și pentru o clipă, i s-a părut că fata din fotografie zâmbea.
A clipit – și zâmbetul a dispărut. Iepurele s-a așezat la picioarele ei, privind în aceeași direcție.
De atunci încolo, nu a mai săpat.
Doar ocazional se așeza în locul acela și stătea mult timp, privind în gol, ca și cum ar fi ascultat ceva.
Anna se obișnuise cu această liniște, cu parfumul merilor, cu foșnetul ușor al ierbii, care semăna cu respirația.
Uneori, în cele mai liniștite dimineți, simțea că grădina se schimbase.
Ca și cum cineva invizibil și-ar fi găsit în sfârșit pacea.
Și iepurele pur și simplu ajuta.
