Marea zumzăia, ca și cum ar fi respirat. Aerul era dens, greu, mirosea a fier și sare. Emma mergea pe nisipul ud, strângând aparatul foto sub jachetă. Vântul bătea din lateral, valurile îi lingeau marginile cizmelor, iar cerul părea prea jos – ca și cum ar fi vrut să o zdrobească.
Știa că furtuna va începe în zece minute. Asta o atrăgea.
Fotografia perfectă nu se face în pace, spusese odată tatăl ei. Era fotograf și mergea întotdeauna acolo unde toți ceilalți se temeau.
Emma strângea cureaua aparatului foto ca și cum ar fi fost mâna lui.
Ploaia a lovit brusc. Mai întâi câteva picături, apoi un zid de apă. Vântul i-a smuls gluga, iar părul i s-a lipit de față. Abia putea vedea încotro merge, dar știa că trebuie să ajungă la marginea digului. Unde se află farul – alb, încăpățânat, chiar în inima furtunii.
Fiecare pas era o luptă. Degetele îi erau înghețate, obiectivul era acoperit de picături. L-a șters cu mâneca – inutil, dar încăpățânat.
„Doar o singură fotografie”, a șoptit ea. „Una, pentru el.”
Clic. Bliț. Fulgerul a spintecat cerul și, pentru o clipă, totul s-a făcut alb.
Un val a lovit-o, dând-o jos. A căzut, s-a lovit la genunchi, iar aparatul foto a zăngănit înfundat de beton.
Durerea i-a străpuns piciorul, dar s-a ridicat – ca și cum corpul ei nu ar fi ascultat și ceva din interior i-ar fi ordonat: încă o dată.
Și a apăsat din nou butonul. La întâmplare, în întuneric.
Când totul s-a terminat, cerul s-a făcut gri, obosit. Marea era calmă, doar spumă se rostogolea pe nisip. Emma a ajuns la mașină, udă până la măduva oaselor. Interiorul mirosea a sare și plastic. A pornit aparatul foto.
Ecranul a pâlpâit. Primul cadru era o pată albă. Al doilea – întuneric și un orizont încețoșat.
Al treilea… nu era nimic în el. Niciun far, nici mare. Doar o reflexie – fața ei în obiectiv, distorsionată de o picătură de apă.
Strălucire, ochi, respirație pe sticlă.
A înlemnit. În acel moment, s-a făcut liniște.
Nu era o fotografie a unei furtuni. Era o fotografie a cuiva care o trăise.
Emma s-a uitat pe fereastră – la mare, din nou calmă, ca și cum furtuna nu ar fi avut loc niciodată.
„Mulțumesc”, a spus ea încet, nu către mare – nu-i păsa – ci către ea însăși.
Pentru că de data aceasta fotografia a fost potrivită. Doar că nu cea pe care o plănuise.
