S-a întâmplat în timpul unei călătorii obișnuite de marfă peste Oceanul Pacific.
Vremea era calmă, marea lină ca o oglindă. Căpitanul James Crawford stătea pe punte când marinarul Ray a zărit brusc ceva în față.
„Căpitane, acolo!”, a arătat el prin binoclu. „Ceva iese din apă!”
Pe suprafața netedă a oceanului, o pânză subțire roșie și albă era într-adevăr vizibilă – un steag atașat de o tijă metalică. Flutura ușor, ca și cum ar fi marcat o locație cunoscută doar de câțiva.
La început, au crezut că este o geamandură. Dar cu cât se apropiau, cu atât devenea mai clar: acesta nu era un design standard.
Steagul era prins de un inel de oțel care ieșea din apă într-un unghi. Sub el, se vedea o suprafață metalică rotundă – o trapă.
Au coborât barca de salvare, au înotat mai aproape și au înlemnit.
Trapa era nouă, făcută din metal gri mat, fără rugină. Marginile erau căptușite de șuruburi mari, iar un șuvoi subțire de bule o înconjura. Arăta ca și cum cineva elibera aer din interior.
„Poate că este o priză de ventilație pentru un cablu subacvatic”, a spus mecanicul Tom.
„Atunci de ce are un steag pe ea?”, a răspuns Ray.
Căpitanul a transmis coordonatele Gărzii de Coastă. Li s-a spus să rămână unde erau.
Câteva ore mai târziu, a sosit o barcă de patrulare. Specialiștii au coborât o cameră subacvatică pe trapă și au transmis imaginea pe un monitor.
Pe ecran era o suprafață metalică, un logo abia vizibil sub un strat de sare:
„US NAVY – Unitatea de Cercetare Oceanică 12”
Trapa s-a dovedit a face parte dintr-o veche stație americană de cercetare subacvatică, construită în 1986.
Proiectul se numea „Neptun” și prevedea crearea de laboratoare autonome la adâncimi de până la 300 de metri. După închiderea programului în anii 1990, stația trebuia să fie scoasă din uz.
Dar ceea ce s-a descoperit ulterior a ridicat semne de întrebare.
Când salvatorii au deschis trapa și au coborât senzorii, instrumentele au înregistrat niveluri minime de energie – ca și cum generatoarele ar fi încă funcționat undeva adânc înăuntru.
Camera a transmis o imagine a unui coridor interior.
Pereții erau din metal lustruit, netezi și curați.
Pe podea era un semn pe care scria „Modulul de cercetare 03 – Întreținere activă”.
Întreținere activă.
Deși oficial stația fusese închisă cu aproape treizeci de ani mai devreme.
Ulterior s-a dezvăluit că programul Neptun exista într-adevăr.
Conform documentelor declasificate, unul dintre laboratoare a fost folosit pentru a testa un sistem de monitorizare autonomă a cablurilor subacvatice și a rutelor de transport maritim. Acesta era destinat să funcționeze timp de decenii fără intervenție umană, menținând comunicarea prin satelit. Proiectul a fost închis oficial din cauza scurgerilor de date și a costurilor ridicate.
Dar jurnalele tehnice au arătat că cel puțin o stație nu fusese niciodată dezactivată.
Și tocmai această stație – sub coordonatele respective – a fost cea în care marinarii au găsit steagul.
Când armata a recuperat o parte din echipamente, totul a fost confirmat: în interior se aflau servere vechi, baterii și module de transmisie de date.
Încă operau – în liniște, autonom, la o adâncime de aproape 200 de metri.
După aceasta, descoperirea a fost rapid clasificată.
Echipa lui Crawford a fost obligată să semneze acorduri de confidențialitate.
Dar, așa cum chiar căpitanul le-a spus reporterilor în mod neoficial, când a părăsit locul, steagul încă flutura în valuri.
„Arăta prea proaspăt. Ca și cum cineva l-ar fi înlocuit recent cu unul nou.”
