Era o zi înăbușitoare de iulie.
Aerul era greu, ca și cum ar fi fost topit.
Asfaltul strălucea de căldură, frunzele copacilor erau nemișcate, iar orașul părea pârjolit.
O femeie s-a oprit lângă o mică cafenea de la colțul străzii.
Era slabă, cocoșată, purtând o rochie ponosită și adidași vechi.
Fața îi era obosită, dar ochii îi erau vii.
Numele ei era Anna Morrison. Fusese odată învățătoare, dar apoi viața ei luase o întorsătură proastă: soțul ei murise într-un accident, fiul ei fusese luat pentru tratament și a trebuit să-și vândă casa.
Acum locuia pe stradă, dormind într-un adăpost și încercând să nu atragă atenția.
Dar în ziua aceea, soarele era insuportabil. A trecut pe lângă o cafenea cu o firmă strălucitoare și s-a oprit, cu gâtul uscat.
Mirosul de cafea și produse proaspăt coapte venea dinăuntru, iar aerul condiționat rece era palpabil chiar și afară.
Anna a pășit pe terasă și i-a spus încet fetei de la ușă: „Scuzați-mă… aș putea primi un pahar cu apă?”
Kate Wilson, o chelneriță de douăzeci și cinci de ani, stătea în spatele tejghelei.
Părul ei blond era strâns la spate într-o coadă de cal, șorțul perfect călcat și rujul lustruit.
A privit-o pe Anna din cap până în picioare, colțul gurii strâmbându-i într-un zâmbet disprețuitor.
„Apă?” a repetat ea. „Nu suntem o cantină socială.”
„Vă rog”, a spus Anna. „Am mers pe jos de două ore, doar puțină apă…”
Kate a oftat și a spus tare, ca toată lumea să audă: „Plecați. Avem clienți. Le stricați pofta de mâncare.”
Câțiva oameni de pe terasă s-au întors. Cineva a chicotit.
Anna și-a coborât ușor capul, cu buzele tremurând.
„Nu cer bani”, a spus ea încet.
„Cu atât mai puțin. Du-te”, a izbucnit Kate.
Anna s-a întors în tăcere și s-a îndepărtat.
Umbra umbrelei de terasă i-a alunecat pe spate, iar soarele i-a lovit din nou fața.
Nu a plâns – pur și simplu a pășit pe strada prăfuită, unde mașinile claxonau, și a dispărut după colț.
A trecut o săptămână.
Cafeneaua era zgomotoasă: căldura nu se diminuase, iar aparatele de aer condiționat abia țineau pasul.
Kate stătea la tejghea când cineva a dat televizorul tare.
„Știri de ultimă oră”, a spus crainicul.
Ecranul arăta o clădire carbonizată, o stradă plină de fum, oameni panicați. Voce în off:
„Noaptea trecută, o femeie fără adăpost a salvat un băiat dintr-un apartament în flăcări. Femeia a murit pe loc. Potrivit martorilor oculari, a sărit în foc fără să se gândească.”
Kate a înlemnit.
O fotografie a apărut pe ecran.
O față familiară.
Aceiași ochi, aceeași postură cocoșată.
Anna.
„O, Doamne…” a expirat Kate, strângându-și șorțul.
Cineva de la masa alăturată a spus:
„Ăla e cea pe care ai dat-o afară săptămâna trecută.”
Pieptul i s-a strâns.
Și-a amintit vocea, acel „te rog” încet și felul în care a trântit ușa.
O zi mai târziu, videoclipul a devenit viral: Kate îngenuncheată în fața camerei, plângând și implorând iertare cu voce tremurândă.
„Am dat-o afară pentru un pahar cu apă. Și a salvat un copil.”
Același băiat, fiul proprietarului cafenelei.
Acum, la tejgheaua unde stătuse cândva Kate, atârna un semn:
„Apă – Gratuită pentru toți. În memoria Annei Morrison.”
